Vorbind despre acei ani de ucenicie, povestesc mereu aceeași întâmplare care, cu o notă de ironie, mă face întotdeauna să zâmbesc.
Într-o dimineață, ca în toate diminețile, am ajuns împreună cu colegii la Spitalul Universitar, după prima cafea a zilei, băută la barul din colț, bineînțeles, când asistentul de catedră, care se ocupa de practică, ne vede venind și, aproape fără să ne salute, ne spune:
– Haideți, tinerilor, azi ați zăbovit cam mult la bar, e deja aproape nouă…
Mergeți chiar acum să vedeți pancreasul de la patul 43, ficatul de la 42 și stomacul de la 12.
Întorcându-mă pe culoar, mergeam abținându-mă să nu râd mai mult decât impertinent. Îmi imaginam cum intru în primul dintre saloane și dau peste un pancreas uriaș, întins pe pat…, iar în cel de-al doilea, peste un ficat de pro porții…, și în cel de-al treilea…
După aceea, în „amfiteatru“, în timpul analizelor clinice, profesorii ne întrebau: „Cum se prezintă splina de la 14?“ „Și piciorul de la 28?“… Iar eu, ca întotdeauna, mă întorceam acasă gândindu-mă: „Ce s-o fi întâmplat cu creierul și cu inima din cancelaria profesorilor?“
Acest tip de medicină, disociată astfel, nu putea, evident, decât să
îngrijească organe bolnave, niciodată persoane.
Astăzi, din fericire, medicina a evoluat, a devenit mai integrativă (medicină
holistică, unicistă, ayurveda), iar noi, medicii, am învățat să tratăm fiecare
pacient ca pe un tot interconectat.
În ceea ce mă privește, lecția pe care am învățat-o în anii de practică mi-a servit ca să nu uit că o persoană sănătoasă sau bolnavă este întotdeauna mai mult decât un organ care nu funcționează și cu mult mai mult decât o foaie plină de cifre și semne ale unei analize clinice.
Am învățat, de asemenea, că, dacă o mică modificare funcțională dăunează
mai puțin corpului decât o boală gravă, importanța pe care o are suferința pentru persoana care o trăiește poate fi (și aproape întotdeauna este) exact aceeași.
Revin la subiect… Omul nu este, prin urmare, numai trup, este și suma gândurilor sale, a amintirilor, sentimentelor, proiectelor sale și a modului în care acționează în lume, ceea ce Platon a numit suflet și care, conform spuselor sale, este prizonier în temnița trupului.
Două părți ale aceluiași întreg.
Două părți care nu se pot despărți decât în cuvinte și poate și în moarte.
O digresiune cel puțin interesantă s-a născut din mintea plină de imaginație a doctorului Duncan MacDougall, la începutul secolului XX.
Teoria sa, conform căreia sufletul este materie tangibilă.
Obsesia lui: să demonstreze acest lucru.
Fidel ideii sale conform căreia sufletul trebuie să abandoneze corpul după
moarte, MacDougall cântărea pacienții muribunzi, apoi îi cântărea din nou, imediat după deces. El căuta, de fapt, să înregistreze o pierdere în greutate, chiar și minimă, în momentul morții, pierdere care, conform cercetătorului, putea fi atribuită numai plecării sufletului din corp.
Chiar dacă experiențele sale nu urmau punctual rutina cercetării pe care se bazează metoda științifică și chiar dacă metodele sale aveau de-a face de multe ori cu anumite orori etice și umanitare, rezultatele experimentelor
sale au fost publicate. Datele păreau să arate că îndrăznețul cercetător s-ar putea să aibă și o oarecare urmă de dreptate.
După două decenii de cercetare, doctorul MacDougall a considerat că datele acumulate sunt suficiente, anunțând în mediul medical că o anumită
„materie“ părăsește corpul în momentul morții și că această substanță are o greutate care oscilează în jurul a 21 grame.
Studiile sale nu au pătruns prea mult în lumea științifică, dar au fost adoptate în cultura populară, pentru care această cifră este sinonimă cu
„greutatea sufletului“, mai ales după lansarea filmului cu același nume.⁶
Poate mai departe de știință, dar mai aproape de inima noastră, cinematograful, teatrul și poezia au acordat sufletului sensul de celălalt chip, care când se ascunde, când se arată în spatele ochilor noștri.
Scria Jorge Luis Borges în poezia sa Oglinda:
Eu, de copil, mă temeam ca oglinda să nu-mi arate altă fa ț ă
sau o mască oarbă impersonală
care ar ascunde ceva fără îndoială cumplit.
[…]
Acum mă tem ca oglinda
să nu închidă adevăratul chip al sufletului meu,
rănit de umbre ș i de vini,
acel (chip al meu) pe care Dumnezeu îl vede,
ș i (cel pe care) poate… îl văd oamenii.
Cu timpul, binomul corp–suflet s-a transformat în trilogie, atunci când conceptul de „spirit“ a trebuit să devină independent de suflet, poate pentru a căpăta mai multă forță și mai mult avânt.
