•este o cale fără țintă, dar cu mari satisfacții;
•este un parcurs fără hărți, dar cu o traiectorie;
•este o cărare unică și personală, dar deschisă tuturor;
•este o rută fără final, dar care poate fi întreruptă în orice moment;
•este o călătorie care uneori nu este rezultatul unei ale geri și care, în ciuda acestui fapt, este întotdeauna plină de decizii.
În anii 1980, Steven Spielberg a readus la viață filmul de aventuri prin intermediul seriei cu Indiana Jones. Într-unul dintre ultimele filme ale seriei, celebrul arheolog pornește în căutarea Sfântului Graal, luând ca punct de plecare cercetările pe care le făcuse timp de ani de zile tatăl său și pe care le notase atent într-un carnețel. În paginile acestuia, există indicii și instrucțiuni pentru găsirea mult râvnitei relicve.
Într-un moment al filmului, grupul „celor răi“ reușește să fure carnețelul, dar experții lor își dau imediat seama că nu le va folosi la nimic fără
doctorii Jones, singurii care știu cum să decodifice notițele. Indiana și tatăl său se află în aceeași situație fără carnețel.
În această chestiune, filmul reflectă genial două dintre principiile fundamentale ale oricărei căutări inițiatice: primul, acela că fiecare pas constituie baza și fundamentul pe care vor trebui să se sprijine următorii, și al doilea, că orice notițe sau însemnări ale unei căutări de acest tip îi pot fi de folos numai celui care le-a făcut. Altfel spus, parcursul îl putem aborda numai personal și nu trebuie să renunțăm la nimic din ce am învățat înainte.³
În cele din urmă, Indiana se vede nevoit (pentru a salva viața tatălui său) să
ajungă până în locul sacru și să aleagă dintre sute de potire adevăratul Graal. Decizia sa înțeleaptă (și mesajul pentru spectatori) este să
disprețuiască acele cupe scumpe și strălucitoare, ca și cum ar renega valoarea materială a sacrului, pentru a rămâne cu cea mai simplă și mai rustică dintre ele, cea din lemn, care se dovedește, în film, a fi într-adevăr Sfântul Graal.⁴
Puțină istorie: corp, suflet și spirit Rădăcinile noastre primare, atât filosofice, cât și lingvistice, ne unesc cu grecii. Încă din acele timpuri, cuvintele „corp“ și „suflet“ au fost utilizate pentru a numi cele două instanțe care se presupune că ar constitui întregul ființei umane; un binom care, ca un semnal, le arată uneori indisolubil legate, și alteori, atât de separate, încât sunt aproape opuse. Mai târziu, avea să se formeze conceptul de „spirit“ ca fiind separat de „suflet“ (deși la Platon era parte integrantă), rezervat pentru a îngloba toate acele aspecte care, fiind interne și proprii, nu sunt legate de ceea ce este pământesc, nici ca materie, nici ca emoție, și transcend atât gândirea persoanelor, cât și comportamentul acestora.
Dacă aș relua azi motivul trăsurii, pe care l-am utilizat în fiecare dintre eseurile despre cele patru căi, aș putea fără efort să includ în această
metaforă noua noastră căutare. Vom spune atunci că în trăsura propriu-zisă
vom putea continua să vedem corpul, că perechea vizitiu-cai conține aproape toate aspectele sufletului, așa cum îl descriem acum, și că
pasagerul, eternul pasager, seamănă suficient cu spiritul: pe de o parte, singura parte care nu este indispensabilă pentru ca trăsura să înainteze; pe de alta, singura care face să nu fie în zadar călătoria.
Corpul este, evident și cel puțin, o componentă esențială a vieții noastre pământești, dar este în același timp, conform conceptului clasic, de la prima suflare și până la ultima, sălașul sufletului. Astfel nu este greu de ajuns la concluzia că și corpul este indispensabil pentru explorarea planului spiritual.
Așa cum se întâmplă în cazul oricărui parcurs al unor locuri necunoscute, drumul este mai ușor dacă îl abordăm cu un corp sănătos și puternic și, din acest motiv, este important să învățăm să-l tratăm cu respect, grijă și maturitate. Nu e nevoie să avem un corp lucrat ore în șir, în fiecare zi, pentru a putea, de exemplu, să medităm, dar o activitate fizică, indiferent de
sport, chiar dacă pornind de la alți parametri sau obiective, poate fi unul dintre fundamentele unei atitudini reflexive adecvate și merită, în mare măsură, atenția și preocuparea noastră.
O persoană care își maltratează corpul este mai mult sclavul decât stăpânul acestuia, și acesta nu pare a fi cel mai bun punct de plecare dacă ne gândim să parcurgem și să explorăm planul spiritual.
Iată un exemplu.
Experții în procesul de respirație spun că este ceva cât se poate de obișnuit să constați la persoanele prea „raționale“ tendința de a inspira folosind aproape exclusiv musculatura părții superioare a toracelui („ca și cum ar vrea să respire cu capul“, spunea maestra mea Raj Dharwani), forțând mușchii intercostali și anulând efortul natural al diafragmei. Această
respirație înaltă, ce împiedică golirea completă a bronhiilor de la baza plămânilor, lasă mereu blocată în piept o cantitate de aer (numit rezidual) care, astfel reținut, nu se reînnoiește niciodată, ceea ce produce o oxigenare insuficientă a sângelui. Dacă această situație se menține în timp, noi, medicii, știm că se poate ajunge la complicații respiratorii destul de grave, chiar ireversibile. Respirația diafragmatică, în schimb, datorită tipului său de dinamică musculară, nu numai că nu generează aer mort, dar și induce și menține relaxarea plexului solar.
Fac această precizare pentru că, dacă respirația are loc strict în zona corpului, intră în relație cu și afectează fără îndoială întregul ființei umane.
Astăzi există chiar diferite școli de gândire orientalistă legate de yoga care caută legătura cu spiritualul aproape exclusiv prin intermediul exersării respirației: educarea corpului și a minții pentru a dedica timp și atenție respirației, în fiecare zi. Pentru aceștia, res pirația adecvată ar putea, în sine, să fie calea către armonia dintre corp și spirit.
Când era întrebat care este primul pas, cel de bază, al drumului către iluminare, Buddha răspundea:
– Atunci când inspiri, trebuie să fii absolut conștient că inspiri…, iar când expiri, trebuie să fii absolut conștient că expiri… În cele din urmă, când te
afli în timpul mediu, între o expirație și o inspirație, trebuie să fii absolut con știent că nici nu inspiri, nici nu expiri.
Pentru multe religii, corpul nu numai că este un spațiu sacru, ci și
„încarnează“ elementul central al uniunii omului cu Dumnezeu. Altfel spus, corpul este o proprietate a divinului, sarcina noastră fiind să îl îngrijim și să
reușim să îl facem să ne însoțească „toată viața“.
În tradiția evreiască, de exemplu, acest concept este atât de important, încât a atenta la propria viață sau a-i face rău propriului corp este unul dintre cele trei lucruri pe care un credincios nu le poate face niciodată împotriva existenței sau integrității sale, nici măcar cu scuza de a se apăra de un rău mai mare.⁵
Pentru aceia dintre noi care au avut norocul de a le vedea pe viu, tot ce s-a spus despre divinitatea corpului devine clar atunci când contemplăm opera genială a lui Michelangelo în frescele pictate în Capela Sixtină. Scriu acest lucru și îmi amintesc cu claritate imaginea maiestuoasă a lui Dumnezeu care atinge cu vârful degetelor degetele lui Adam, simbolizând astfel miracolul creației.
Deși am putea aduce argumente împotriva mentalității acelor vremuri, reproșându-le pudoarea exagerată care, în mod absurd și nejustificat, a indus de prea multe ori necesitatea de a ascunde unele părți anatomice ale acestor corpuri superbe, va trebui să acceptăm că noi, când vine vorba să
stabilim o relație sănătoasă cu corpul nostru, nu am putut și nici nu am știut să o facem mai bine.
Chiar și după Freud, bărbații și femeile de azi oscilează în voie între a considera corpul unul dintre bunurile noastre, ca și cum ar fi vorba despre o haină (îl port, mă deranjează, îl modific, îl folosesc ca momeală sau reclamă), și a-l ignora „olimpian“ (îl uit, îi fac rău, îl distrug, îl disprețuiesc).
Mă simt puțin mai răspunzător decât toți, dându-mi seama că știința medicală are partea sa de vină pentru această viziune alienată, separată de corpul nostru.
Când studiam medicina în anii de tinerețe (și nu a trecut chiar atât de mult…), toată știința (sau aproape toată) accepta că lumea corpului și a minții sunt separate și că tratamentele de vindecare în fiecare domeniu erau cel puțin opuse: ceea ce era bun pentru minte în mod sigur era rău pentru corp, și invers.
Chiar și pe noi, ca viitori medici, ne instruiau (sunt sigur, cu cele mai bune intenții) ca să învățăm să lucrăm asupra sănătății corpului, fără să ne punem vreodată problema să cercetăm ce se întâmplă cu persoana.
