rămână totdeauna fidelă lucrurilor pe care le crede, chiar dacă uneori nu reușește?
A fost o vreme în care eu, dată fiind admirația pe care o trezește tata în rândul celorlalți și în ceea ce mă privește, m-am temut să nu fiu condamnat să fiu mereu „fiul lui Jorge Bucay“. Din fericire sau poate pentru că știam amândoi că acesta era lucrul cel mai important între noi, tatăl meu și cu mine nu ne-am pierdut niciodată capacitatea de a discuta despre ce ni se întâmplă. Când i-am spus ceea ce simțeam, el (așa cum era de așteptat) mi-a spus o poveste:
Se spune că era odată un sătuc în care trăia un rabin. To ț i locuitorii erau foarte mul ț umi ț i de modul în care rabinul conducea via ț a spirituală a satului. Avea întotdeauna un cuvânt de îmbărbătare sau un sfat în ț elept de dat celor care veneau să se consulte cu el.
Totu ș i, rabinul era bătrân ș i era evident că avea să moară în scurt timp.
Locuitorii satului s-au adunat ca să stabilească cine avea să îi fie succesor ș i to ț i au fost de acord că trebuie să fie ales fiul rabinului, care studiase ș i el religia, căci cine putea fi mai bun decât propriul fiu ca să continue mo ș tenirea tatălui?
În pu ț in timp rabinul a murit, iar fiul său i-a luat locul. Fire ș te, după o vreme, noul rabin a început să propună schimbări ș i să dea sfaturi misterioase sau total opuse celor pe care to ț i credeau că le-ar fi dat tatăl său. Locuitorii satului s-au adunat din nou pentru a stabili ce să facă ș i au decis să meargă să vorbească cu rabinul.
Odată ajun ș i în fa ț a acestuia, unul dintre ei ș i-a făcut curaj ș i a vorbit:
– Ascultă, rabinule, ca să fim sinceri cu tine, suntem pu ț in îngrijora ț i de toate schimbările pe care le faci. Ce se întâmplă? Noi te-am ales pentru că
ne gândeam că e ș ti ca tatăl tău, dar nu e a ș a.
– Vă în ș ela ț i, răspunse noul rabin. Sunt la fel ca tatăl meu. El credea că
rezolvă lucrurile a ș a cum ș tie mai bine… ș i eu la fel.
Nu știu dacă eu am reușit să fiu ca fiul rabinului, dacă am reușit să
moștenesc această trăsătură pe care o are tata și care s-ar putea numi convingere. Sper ca într-o bună zi să o dobândesc. Nu pot decât să vă asigur că tatăl meu chiar este ca rabinul din poveste. El a încercat întotdeauna, cu bune și cu rele, să-și trăiască viața într-un singur mod: al său. Întotdeauna a încercat să fie fidel lucrurilor pe care le credea, gândea și simțea.
Din acest motiv, în cazul în care vreunui îndrăzneț i-ar da prin minte să-i pună tatălui meu acea întrebare lipsită de respect – dacă aplică în propria viață toate lucrurile pe care le propune în cărțile sale –, eu aș putea fi primul care să-i răspundă că da sau că încearcă, cel puțin, de fiecare dată.
Și, tocmai din acest motiv, este un ghid pe care merită să-l urmezi de-a lungul căilor despre care vorbește, pentru că le cunoaște în mod nemijlocit.
Tatăl meu a explorat, poate mai mult decât oricare altă persoană pe care o cunosc, calea autodependenței, încercând să se mențină mereu pe această
linie subțire care se creează între dependență și autosuficiență. Știu (și de data asta în mod direct) cât de mult se străduiește să parcurgă împreună cu altcineva calea întâlnirii, căutând să facă din fiecare legătură un spațiu de siguranță și creștere. L-am văzut parcurgând calea lacrimilor, l-am văzut plângând și suferind pentru pierderile sale, și apoi l-am văzut cum renaște.
Pe calea fericirii, a încercat întotdeauna să trăiască în acord cu propria definiție a fericirii și, în acest fel modest, cred că a fost fericit.
Calea spiritualității nu este diferită de celelalte, întrucât sunt destul de sigur că este calea pe care tatăl meu a pășit în cursul ultimilor ani. Mi-ar plăcea să mă gândesc că acesta este unul dintre motivele pentru care mi-a propus, tocmai mie, să scriu acest prolog. Spiritualitatea, așa cum o înțeleg eu, are legătură cu o dimensiune mai mare decât noi, cu ceea ce ne transcende. Îmi imaginez că, pentru tatăl meu, această transcendență a traversat sau traversează, măcar în parte, mesajul care există în cărțile sale și pentru copiii săi, sora mea Claudia și cu mine. Mi-ar plăcea să cred că acest prolog pe care l-am scris are în sine ceva spiritual.
Demián Bucay octombrie 2009
ÎN LOC DE PREFAȚĂ
În fiecare dimineață, când deschidem ochii, traversăm pragul care ne aduce înapoi în lumea vieții noastre cotidiene. Ne întoarcem din universul magic și, de multe ori, de neînțeles al viselor la lumea nu mai puțin magică (și, de multe ori, mai mult decât de neînțeles) a realității tangibile. Oricare dintre noi va fi cât se poate de acord că această experiență gândită astfel este extrem de surprinzătoare și, fără îndoială, aproape niciodată nu conștientizăm pe deplin cât este de minunată această călătorie zilnică de întoarcere. Majoritatea dintre noi nu apreciază la justa valoare „miracolul“
fiecărei treziri.
Această trăire este atât de importantă, încât cele mai notabile școli de gândire și fiecare dintre bărbații și femeile ale căror cuvinte le-au depășit propria epocă au construit și au lăsat moștenire un concept mai amplu și mai metaforizat al cuvântului „trezire“, un sens nu atât de legat de trecerea de la vis la veghe, ci mai înrudit cu experiența extraordinară a iluminării și cu simpla pornire pe calea spirituală.
Unul dintre cei mai controversați maeștri spirituali, Gurdjieff, arăta că
omul, abrutizat de rutina luptei sale zilnice pentru subzistență, nu face decât să supraviețuiască asemenea unui somnambul, dar că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se confrunte cu propria trezire.
George Ivanovich Georgiades, numele cu care a fost botezat Gurdjieff, s-a născut în ceea ce era teritoriu rus la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost pelerin întreaga viață prin India, China, Japonia și Orientul Mijlociu, căutând răspunsuri limpezi la întrebări eterne. Biografia sa, destul de ieșită
din comun, pare un catalog de experiențe și fapte de eroism care îi ilustrează și justifică curajul și gândirea provocatoare (pentru unii, genială; pentru alții, delirantă).
La finalul existenței sale tumultuoase, stabilit în Franța, unde a murit în 1949 (întâmplător, cu o zi înaintea nașterii mele), avea să formuleze unele
dintre ideile sale cele mai surprinzătoare.
Cea mai provocatoare, din punctul meu de vedere, se află într-un text în care susține că, pentru a trăi cu adevărat, este nevoie să te trezești, dar că
această trezire nu ar fi niciodată posibilă fără să treci înainte prin câteva morți și tot atâtea renașteri.
Sprijinindu-mă pe această idee, susțin că aceste „treziri“ nu sunt patrimoniul exclusiv al unor aleși ori supradotați sau al unor ființe excepționale; mici sau mari, fac parte din viața tuturor. Uneori, sunt surprinzătoare sau subiectiv transformatoare; alteori, par incidente lipsite de impor tanță; dar toate, sau mai bine spus suma tuturor acestor întâmplări configurează calea noastră de creștere și constituie fundamentul dezvoltării noastre ca persoane.
Permiteți-mi să amintesc aici legenda iluminării lui Buddha, pe care în mod sigur ați mai auzit-o:
Spune legenda că Siddhartha Gautama s-a transformat în Buddha după ce a meditat o noapte întreagă de mai sub un smochin, în anul 542 î.Hr. Se spune că, în acea zi, după ce renunțase la bunăstare și la puterea dată de faptul că
se născuse principe, după ce a căutat, făcându-se cerșetor, remediul suferinței poporului său, după ce și-a martirizat trupul în mii de feluri și a postit patruzeci de zile, a văzut un arbore uriaș și falnic, înconjurat de o umbră deasă și o mare liniște. Dintr-un motiv anume, a simțit că acela era locul și, bazându-se pe intuiție, s-a așezat sub copac și s-a pregătit să
mediteze la lumina lunii pline.
La răsărit, în acea dimineață de mai, Siddhartha l-a trezit pe Buddha.
Conform tradiției, când s-a luminat de ziuă, traversase toate limitările omenești, traversase toate dualitățile: viață și moarte, timp și spațiu, eu și tu.
Arborele iluminării¹, Maha Bodhi (sau poate un „fiu“ al aceluia), există încă
