și este cel mai vechi arbore din istoria cunoscută pentru că, de când a fost plantat, a fost permanent păzit și îngrijit. Astăzi, acest arbore este împrejmuit și înconjurat de temple unde vin pelerini să se roage și să
mediteze. Împodobit cu ghirlande, Bodhi este adorat și cinstit de către vizitatori pentru ceea ce este: un monument viu al capacității de trezire a ființelor umane.
Nu este nevoie să lămuresc faptul că nu toate trezirile sunt la fel de importante ca aceea a lui Buddha, dar insist: fiecare dintre noi și le-a trăit și va continua să le trăiască pe ale sale.
A scoate din ele tot ce ne oferă înseamnă să învățăm să le recunoaștem și să profităm de ele.
Primul sfat al aproape tuturor maeștrilor este să rămâi suficient de alert pentru a le putea înregistra atunci când au loc, deși această atitudine nu este neapărat o condiție necesară; se poate întâmpla, ne atrag ei atenția, și ca unii să aibă norocul ca stimulul care le bate în ușă să-i zguduie cu o asemenea intensitate, încât să-i trezească, deși îi găsește nepregătiți.
Prima mea întâlnire cu un om înțelept:
Foarte departe de marii maeștri, permite-mi să îți împăr tășesc una dintre amintirile mele cele mai dragi și mai semnificative.
Aveam zece ani, poate unsprezece, și, pe vremea aceea, nu exista nici un plan mai plăcut pentru mine decât să merg să mă plimb cu mătușa July, cea mai dragă mătușă a mea, în ciuda faptului că nu făcea parte cu adevărat din familie. July și mama fuseseră prietene foarte apropiate de când se cunoscuseră la școală și, așa cum am înțeles mult timp după aceea, fratele meu și cu mine ocupam în inima ei locul copiilor pe care nu i-a avut niciodată.
Împărțea cu fiecare dintre noi acele lucruri care i se păreau mai potrivite.
Cu sau fără vreun motiv, mergea cu Felix la fotbal, la cinema și la înălțat zmeie. Cu mine mergea la teatru, să ascultăm muzică și să bem ceaiul la Ritchmond (una dintre cele mai elegante cofetării din centru, în stil britanic).
– Vrei să-l lași pe Jorge să vină cu mine la o conferință vineri? întrebase July cu o duminică înainte, în timpul prânzului.
– O conferință? întrebase mama. Cine vorbește?
– Krishnamurti vine la Buenos Aires, a spus mătușa mea cu însuflețire.
– Și ăsta cine mai e? am întrebat eu.
– Este un maestru al sufletului, a spus July, un înțelept care s-a născut în India și călătorește prin lume, învățându-i pe oameni lucruri minunate.
– Dar nu ți se pare că Jorge este cam mic să meargă la o astfel de conferință? i-a tăiat-o maică-mea.
– Se poate, dar nu cred că Krishnamurti o să se mai întoarcă la Buenos Aires, a răspuns profetic mătușa. Poate fi singura ocazie de a-l vedea vreodată.
– Bine, a spus mama în cele din urmă, dacă el vrea, să meargă.
Nici nu se punea problema să refuz vreo ieșire cu mătușa mea July, așa că
în vinerea aceea ne-am îndreptat către sala de festivități a unei importante societăți de asigurări din fața pieței May, ca să-l ascultăm pe ciudatul vizitator.
Situația era foarte impresionantă pentru oricine, mai ales pentru mine.
Era cea de-a treia și ultima dintre conferințele sale. Acest om firav, cu voce blândă, aspect vulnerabil și chip de înger adunase mai bine de trei sute de persoane, venite să-l asculte vorbind despre India, lumea occidentală și spiritualitate.
Deși îmi scăpau multe dintre lucrurile pe care le spunea, mă liniștea să știu că, după aceea, discuția cu mătușa mea avea să-mi lămurească toate întrebările.
După ce a vorbit aproape o oră, Krishnamurti a spus că venise momentul întrebărilor.
– Ieri, s-a grăbit să spună, cineva m-a întrebat după discurs cum aș defini
„viața“. Mai e aici acea persoană?
– Da, maestre, a spus cineva din spate.
– Eu nu sunt maestrul tău, i-a răspuns Krishnamurti. Maestrul tău se află în interiorul tău… Ieri te-am rugat să-mi aduci două boabe de năut, de linte sau de fasole, ca să îți pot răspunde azi la întrebare. Le-ai adus?
– Da, uitați-le, a răspuns bărbatul.
Un domn de vreo patruzeci de ani s-a apropiat, strecu rându-se printre cei din public, și i-a dat lui Krishna murti două boabe de fasole albă, pe care vorbitorul le-a păstrat strângând fiecare bob în câte un pumn.
– Voi lăsa răspunsul la final, a adăugat el.
În timpul următoarei jumătăți de oră, Jiddu Krishna murti a răspuns la tot felul de întrebări, din toate domeniile. Îmi amintesc că jocul său, dacă era un joc, referitor la întrebarea amânată, reușise să mă facă să fiu curios.
A sosit momentul de a ne lua rămas-bun, iar Krishna murti și-a plecat capul și ne-a vorbit foarte rar:
– Mă întrebați ce este viața pentru mine… Cred că nu pot explica acest lucru doar cu vorbe, pentru că viața se simte, se vede, se trăiește… Nu pot da definiții, repet, dar poate reușesc să dau un exemplu.
După o pauză, Krishnamurti a continuat:
– Viața este diferența care există între acesta…, a spus, în timp ce arăta bobul de fasole pe care îl ținuse în mâna stângă, și acesta, a conchis el, arătând celălalt bob de fasole, cel care stătuse în pumnul său drept.
Un strigăt de uimire a inundat sala.
Și nu era întâmplător.
Un mic lăstar verde ieșea din fasolea care se odihnea, în văzul tuturor, în palma mâinii sale drepte.
După jumătate de oră, cu umiditatea și căldura mâinii sale, unul dintre boabele de fasole, numai unul, germinase.
