Privind și privindu-mă, am înțeles că a ști să pui laolaltă trupul și sufletul este important, dar nu suficient. Am înțeles că sufletul, chiar dacă
necorporal, rămâne mereu legat, mai mult sau mai puțin, de lucrurile cotidiene: proiectele înseamnă dorința de a se realiza, de a avea, de a mulțumi; sentimentele mă apropie de unii, în timp ce mă îndepărtează de alții; dorințele mă leagă de o anumită parte a universului tangibil, chiar dacă în visurile mele.
Totuși, prezența unui suflet în fiecare dintre noi nu este suficientă pentru a-i înțelege pe oameni și evident nu îmi ajungea nici măcar pentru a începe să-mi explic misteriosul sens al vieții.
Jiddu Krishnamurti îmi spusese acest lucru când aveam zece ani, în acea seară în care îl ascultam uimit, ținând-o de mână pe mătușa mea July și fără să înțeleg deloc ce spunea.
Krishnamurti avea dreptate… trebuia să mai fie ceva.
Mi-am dat seama că era sigur.
Îmi amintesc că, din nu știu ce motiv stupid, m-am simțit mândru. Evident, nu eram eu primul care ajunsese la o asemenea concluzie, dar, pe bună
dreptate sau nu, mă bucura faptul de a ști că și eu ajunsesem până aici.⁷
Dacă te gândești, nimeni nu poate să nu intuiască faptul că înăuntrul sufletului sau dincolo de el, nu contează, trebuie să existe o nouă structură
care să conțină acea esență a omului despre care vorbea Platon – partea sa mai puțin dependentă de realitatea faptică, pacea sa interioară, conexiunea sa esențială cu supremul.
La această esență mă refer în această carte, atunci când vorbesc despre spiritualitate. Îi putem spune oricum, dar important este ca în nucleul său să
se afle tot ceea ce suntem, dincolo de ce simțim, dincolo de ce gândim,
dincolo de ce credem și, bineînțeles, mult dincolo de corpul și de averile noastre.
Aceasta este poate cea mai mare distanță dintre suflet și spirit. În timp ce sufletul rămâne legat, într-un fel sau altul, de ceea ce este uman, spiritul poate transcende această umanitate.
Pentru a spune așa cum îmi place (amintindu-i încă o dată pe sufiți): Dacă faptul de a te conecta cu sufletul înseamnă să ajungi în vârful muntelui, chemarea spiritului este o invi tație de a continua să urci.
Spiritualitatea ca necesitate umană
Psihologul Abraham Maslow a instituit conceptul, astăzi incontestabil, conform căruia toate ființele omenești au o tendință naturală de a căuta realizarea de sine, adică au nevoie să se regăsească în calitate de indivizi, pentru a-și defini astfel sensul vieții.
Până la mijlocul secolului XX, psihologia, deja transformată în disciplină
medicală, se ocupa aproape exclusiv de bolile mentale și de studiul funcțiilor și al simptomelor psihice. Psihologii clinicieni îi tratau numai pe pacienții identificați ca fiind bolnavi și, cel mult, persoanele sănătoase considerate viitori pacienți.
În cartea sa Towards a Psychology of Being [Către o psihologie a ființei], Maslow a creat ierarhia multiplelor nevoi ale omului în funcție de prioritate, ca și cum ar fi etajele unei piramide. Doar printr-o metaforă
simplă, lămurea cât este de greu să încerci să rezolvi una dintre ultimele nevoi fără să le rezolvi pe primele.
Astfel, Maslow a așezat la bază nevoile primare (hrană, acoperiș deasupra capului și haine), peste care a suprapus nevoile sociale (siguranță și
integrare). Urmau apoi nevoile psihologice (apreciere și recunoaștere), încununate de nevoile spiritului.
Corp și esență sunt pentru Maslow două realități complementare, care ar putea intra în conflict numai dacă satis facerea obligatorie a uneia dintre ele anulează sau limitează satisfacerea celeilalte sau invers. Omul are nevoie de o cantitate determinată de bunuri și reușite pentru a se simți mulțumit cu viața sa, dar are nevoie și de anumite satisfacții sufletești și spirituale.
Realizarea persoanei, cum propune Maslow, nu înseamnă realizarea unora dintre aspectele care îi sunt proprii, ci a individului ca întreg.⁸
Această schemă a marcat un reper în istoria psihologiei, transformându-se în punctul de pornire al unei noi perspective pentru înțelegerea comportamentului ființelor umane, sănătoase sau bolnave, și într-o nouă
strategie pentru a le ajuta să se simtă mai împlinite, mai satisfăcute și mai realizate.
Datorită lui Maslow, psihologia a descoperit că sănătatea are și ea
„simptome“ proprii: optimismul, veselia și senzația subiectivă de a fi fericiți.
Îmi amintesc acum de un preot bătrân care a trăit peste o sută de ani într-un sătuc din centrul țării.
Avea aproape toate bolile, începând de la cele cronice până la cele acute, de la cele mai mărunte la cele mai grave, de la unele simple la cele mai complicate… Pentru mine, pe atunci student la medicină, acel bătrân părea un adevărat inventar al patologiilor.
Dacă atunci când te întâlneai cu el îl întrebai ce mai face, răspundea întotdeauna:
– În ce sens mă întrebi, fiule?
– În ce sens, părinte? Să spunem că… în toate sensurile… Cum mai sunteți? întreba cineva, surprins de comentariul acestuia.
– Aaaa… la asta chiar pot să-ți răspund, fiule… În toate sensurile, sunt…
fericit!
Era bolnav, putea avea toate durerile din lume și, firește, se lupta cu multe slăbiciuni fizice, dar, așa cum spunea chiar el, era un om fericit „în toate sensurile“.
Care era secretul?
Astăzi bănuiesc că avusese timpul, înțelepciunea și hotărârea de a parcurge de la un capăt la altul acest plan, cel al spiritului, până când a ajuns să-l cunoască în cele mai mici detalii. Astăzi presupun că fericirea sa se susținea pe faptul că reușise să rânduiască acolo tot ceea ce corpul său avea în neorânduială.
Pe drumul exact opus, Abderraman al III-lea, califul aproape omnipotent al Cordobei din secolul al X-lea, spunea:
