Am domnit peste cincizeci de ani, cu victorii sau în pace. Am fost iubit desupu ș ii mei, temut de du ș manii mei ș i respectat de alia ț ii mei. Bogă ț iile ș i onorurile, puterea ș i plăcerile mi-au a ș teptat chemarea ș i au apărut imediat. Nu există vreo binecuvântare pământeană care să îmi fi fost refuzată ș i nici boală care să mă poată răpune. Cu o astfel de via ț ă, mi-am notat atent zilele de fericire pură ș i autentică de care m-am bucurat: sunt paisprezece.
Iar între o extremă și alta, noi înșine. Împovărați de un oarecare grad de nevroză, deprimați, anxioși, supărați și ținând piept acestei vagi insatisfacții cronice față de propria existență.
Astăzi, noi, specialiștii, știm sigur că această insatisfacție (care afectează, conform unor statistici, mai bine de jumătate din populație) nu este asociată
cu lipsa de succes, nici cu lipsurile economice, nici cu sărăcia sau insuccesele și că nefericirea – dintr-o perspectivă mai rafinată – este
întotdeauna consecința unei inadaptări a persoanei la o realitate în care se presupune că nu are posibilitatea de a obține ceea ce crede că îi este indispensabil.
Nefericiți sunt aceia care, în loc să înfrunte realitatea, încearcă să fugă de ea.
Nefericiți sunt aceia care, în loc să încerce să-și pună munca și energia în slujba depășirii unei probleme, nu fac decât să-i nege existența și circumstanțele.
Nefericiți sunt aceia care, în loc să accepte durerea unei frustrări sau a unei pierderi, se baricadează în spatele unor surogate și evazionisme, pentru a nu se mai gândi la asta.
Nefericiți sunt aceia care, ca să nu accepte că nu pot fi iubiți de toți, își inventează un personaj agreabil și prevenitor cu persoanele din jur.
Nefericiți sunt aceia care cred că realizarea lor depinde de ceea ce fac sau gândesc alții.
Nefericiți sunt aceia cărora, în cele din urmă, nimic nu li se pare vreodată
suficient.
Dă-i unui om tot ce dore ș te ș i imediat se va gândi că acest tot nu mai este tot.
Immanuel Kant
Spiritualitatea ca urgență contemporană
Este evident că Maslow considera că, pornind de la conștiința mai largă a nevoilor și priorităților noastre, ne vom apuca să le rezolvăm, pentru a ajunge la realizare personală.
Și totuși, vârtejul lumii occidentale, mai ales în mediul urban, combinat cu schimbarea anumitor paradigme, a făcut ca azi să nu avem prea multe ocazii de a începe serios și responsabil să urcăm piramida lui Maslow până în vârf: începând cu deformarea valorilor, pe care societatea noastră le pervertește, dând conotații exclusiv monetare primelor trei etaje ale piramidei, și terminând cu comportamentul condamnabil de a încerca să
înlocuim ultimele două cu căutarea faimei și cu dependența, într-o oarecare măsură, de aplauze pentru ego-ul narcisist.
Într-un anumit sens, societatea promovează, deși afirmă opusul, prosperitatea persoanelor care consumă și nu își pun întrebări, care au nevoie de acele lucruri, și numai de acelea, care pot fi obținute cu bani, care primesc mesaje și comenzi, dar care în nici un caz nu-și dau cu părerea despre ele (îmi amintesc de mitul peșterii lui Platon și mă trece un fior pe șira spinării).
Această schimbare a priorităților nu numai că îndepărtează, dar uneori chiar distruge dorința de a fi persoane mai bune. Astfel, spiritualitatea, ultimul și cel mai important element al căutării evoluției, rămâne amânată la infinit, folosind ca argument arogantul dispreț diletant față de tot ceea ce nu se poate măsura în bani, putere sau aplauze, când omul uită nevoia de a se întâlni cu aspectele sale cele mai pure și esențiale.
Cu toate acestea, în ultimii zece ani, vocile științifice și mistice ale filosofilor și terapeuților încep din nou să răsune, cerându-ne parcă să nu uităm că ființa umană este programată biologic să caute sensul și plenitudinea vieții.
Că simpla existență nu este suficientă.
Că suntem impulsionați de esența noastră să vrem să știm mai mult.
Că purtăm în genele noastre obligația biologică de a transcende realitatea fizică.
Că este necesar să fim conștienți de faptul că există (întotdeauna există) o cale care ne conduce către un loc mai înalt.
Că acest parcurs ne conduce spre o viață mai bună, chiar și în aceleași circumstanțe în care ne aflăm.
Că drumul spiritual nu ne este străin și că, din interiorul nostru, se insinuează întotdeauna nevoia de a-l parcurge.
Că, mai devreme sau mai târziu, îl vom începe.
Că, probabil, într-un anume moment, poate cel mai puțin important, ne va impune această nevoie a sa și ne va face să abandonăm trecător provocarea, dar că întotdeauna putem reveni, chiar și atunci când această întoarcere (dacă ne-am îndepărtat prea tare) poate ajunge să fie anevoioasă și complicată.
În atât de bine-cunoscuta metodă a descoperirii ade vărului pe calea absurdului, marii înțelepți ai poporului evreu se întreabă în Talmud de ce Moise a întârziat patruzeci de ani ca să ajungă la Pământul Făgăduinței dacă, plecând din Egipt, într-un ritm foarte lent, acest drum se poate parcurge în cel mult zece sau cincisprezece luni.
Așa cum făcea Socrate, și Talmudul își răspunde propriilor întrebări:
„Era nevoie să intri pe pământul Israelului cu mentalitatea, forța și atitudinea pe care ți le dă numai libertatea. Toți cei care părăsiseră Egiptul fuseseră sclavi secole la rând. A fost nevoie de patruzeci de ani în deșert, conform planului lui Moise, pentru ca o nouă generație de bărbați și femei, care nu se simțeau sclavi, deoarece se născuseră liberi, să populeze Pământul Făgăduinței.“
Dezvoltarea personală a fiecărui individ, a fiecărei familii, a fiecărui popor, această căutare a creșterii și această apărare a căii spirituale ar putea fi de
asemenea reprezentate de acel fir al Ariadnei pe care îl descrie atât de poetic Borges, povestindu-ne mitul lui Tezeu și al obiectivului său labirintic.
Genialul scriitor ne vorbește despre un fir care are cel puțin patru componente: Încrederea, Smerenia, Libertatea și Iubirea. Și aș adăuga: Încrederea în resursele mele.
Smerenia de a învăța de la aproapele meu.
Libertatea de a valida fiecare dintre deciziile mele.
Iubirea de viață și adevăr.
Acel popor evreu, prizonier în Egipt timp de zece gene rații, pierduse contactul cu acest fir care îl putea conduce la esența sa, la realizarea sa personală (cum ar fi numit-o Maslow), la identitatea sa cea mai spirituală
(cum am numi-o astăzi). Acest popor avea nevoie absolută (ca și unii dintre noi, în realitatea noastră cotidiană) de a înceta să se simtă sclavi, pentru a putea înceta să mai fie astfel.
