Senzația de vid și boala
Ar trebui să le atragem atenția celor pe care îi iubim, dacă trăiesc într-o lume a fanteziei, că realitatea este alta, chiar dacă este mai crudă sau dureroasă?
Cred că da.
Ca medic, pot depune mărturie despre importanța pe care o au în evoluția unui pacient două aspecte aparent fără legătură cu tratamentul, dar care influențează semnificativ pronosticul și deznodământul afecțiunii.
Mă refer la conștientizarea faptului de a fi bolnav și la voința de a se face bine.
Pacientul care dorește să se vindece are mult mai multe opțiuni în acest sens, în loc să continue să rămână dependent de consecințele acestei boli și să se lase în voia sorții pe care i-o rezervă succesul sau insuccesul pastilelor și băuturilor prescrise de medic.
Un simptom este întotdeauna un semn că ceva nu merge bine, un bun mesager care ne anunță că există un pericol de care trebuie să ne ocupăm.
După cum se spune, o alertă nu înseamnă o condamnare sau un necrolog; dar, atenție, nici nu e în sine soluția definitivă a problemei.
Probabil te întrebi de ce îți povestesc toate astea… îți explic: Să luăm această odioasă senzație de vid interior (pe care aproape toți o cunoaștem) ca și cum ar fi un simptom, un semnal de alarmă, un semn univoc al unei boli a spiritului, pe care o vom numi „nevoia de spiritual“.
Cunoașterea existenței sale și dorința de a ne elibera de această trăire nefastă ar putea fi, paradoxal, cel mai bun ajutor pentru a parcurge drumul unui plan mai elevat, care să ne conducă iarăși viața în direcția acestei spiritualități uitate.
Și acest lucru sună foarte benefic, deși, încă o dată, este numai un anunț, întrucât senzația în sine nu poate vindeca boala.
Până acum ceva timp, credeam că Zidul chinezesc era unica excepție, dar tocmai am aflat că este un mit și că nici măcar nu se vede, dacă vizualizăm planeta de la distanță.
Când eram student la Medicină, acum aproape patruzeci de ani, profesorul meu de fiziologie ne spunea mereu că un medic care a uitat complet cum să
facă o injecție nu poate fi un bun profesionist.
Deși, conform specialiștilor, finalul filmului se îndepărtează destul de mult de realitate. Cina cea de Taină, în care Iisus din Nazaret a folosit Sfântul
Graal, era o cină pascală, și Graalul trebuia să fie în mod obligatoriu cupa binecuvântării. Un evreu practicant, cum era Iisus, cu greu ar fi folosit o cupă din lemn, pentru că nu ar fi considerat-o «demnă» să conțină vinul ritualic al Paștilor.
În treacăt fie spus, celelalte două sunt: renegarea lui Dumnezeu și faptul de a avea relații sexuale cu desăvârşire interzise, de exemplu, între frați.
21 grame (2003), filmul regizat de Alejandro González Iñarritu ș i avându-i ca protagoni ș ti pe Sean Penn, Benicio Del Toro ș i Naomi Watts.
Am aflat apoi că oricine, când descoperă pentru prima dată că o bucată de carton rotund în care se înfige un creion se învârte, știe că nu a inventat roata, dar când își dă seama ce a făcut, nu poate să nu se minuneze de invenția „sa“.
In-dividuo înseamnă „ne-împăr ț it“.
Calea spiritualității
Punctul de plecare
La planul spiritual accedem obligatoriu după traversarea și cunoașterea celorlalte planuri, după ce măcar ne-am gândit și am privit în față calea autodependenței, a întâlnirii, a lacrimilor, a fericirii și a înțelepciunii.
În sens simbolic, s-ar putea spune că acesta este planul perfecțiunii sau al excelenței, deși nu tocmai în sensul unui spațiu în care să încercăm să fim perfecți, ci aproape contrariul. Vorbesc despre perfecțiune în sensul avut în vedere de Sf. Teresa de Jesús, cu mai bine de patru secole în urmă: „O cale dedicată mai ales căutării și găsirii propriilor imper fec țiuni“ (deși, în plan personal, nu resping ideea că, din momentul în care ne vom întâlni cu ele față în față, poate nu vom putea rezista tentației de a răspunde provocării care înseamnă să încerci să fii o persoană mai bună în fiecare zi).
Calea spirituală, atât cât pot înțelege azi, este ultima, cea mai elevată dintre toate și diferită de celelalte, de la început până la sfârșit.
Diferită la final, pentru că e posibil să nu se termine niciodată și să nu existe o ieșire, nici măcar în alt plan; diferită la început, pentru că
majoritatea persoanelor care o parcurg ne asigură că au găsit-o, că au dat de ea, uneori chiar surprinse, fără să-și fi dat seama că au căutat-o.
O cale care începe ca și cum ar fi o plută pe care te poți urca atunci când îți dai seama că ești un fel de naufragiat plutind pe marea insondabilă a carențelor proprii. Un vid, aproape infinit, pe care îl descoperim înăuntrul nostru, la puțin timp după ce credem că am reușit, mai mult sau mai puțin, să armonizăm (oh, ce iluzie zadarnică) interiorul cu exteriorul.
Poți face pe prostul, poți privi în altă direcție, poți încerca să subapreciezi trăirea a ceea ce este spiritual. Te poți ascunde în intelectul cel mai rațional și mai stăpân pe situație sau îți poți anestezia senzațiile printr-un consum nemăsurat de obiecte și bunuri care să te consoleze, dar nu va fi suficient (nu este niciodată), spiritualitatea va rămâne aici, cerând atenția cuvenită, și îți vei da seama de asta de fiecare dată când te va invada această senzație oribilă de lipsă.
Călăuze, maeștri și mistici îți atrag mereu atenția că va sosi un moment în care tot ce ai învățat, tot ce ai ajuns să faci, tot ce simți și tot ce ai cules, tot ce ai și dorești să ai nu îți vor ajunge, îți va mai lipsi ceva. Și îți vei da seama, chiar dacă nu îți spune nimeni, că acest ceva de care ai nevoie pentru a fi complet nu are nici o legătură cu ceea ce este material, nici cu succesul, nici cu gloria. A sosit momentul să te ocupi activ, conștient și cu responsabilitate, de aspectul tău mai spiritual.
Se poate produce în orice moment al vieții tale, poate întârzia decenii, dar întotdeauna vine; într-un mod sau altul, întotdeauna pătrunzi în planul spiritual. Uneori ușor, fără a fi conștient de ceea ce se întâmplă, cel mult cu o ușoară senzație subiectivă de schimbare, care nu este înțeleasă în totalitate; alteori, turbulent, ca o mare explozie.
În jumătate din cazuri, explozia ia forma a ceva care strigă din interiorul nostru, care împinge și vrea să iasă (ca aerul sub presiune, care face să sară
supapa de siguranță a oalei-minune); altele, ca o „implozie“ din exterior către interior, în care toate limitele mediului dispar brutal și redevenim una cu universul.
Sigur este că, în ciuda diferențelor, toate descriu la fel intrarea în planul spiritual, ca pe o trăire transcendentă impusă persoanei, ca o fuziune între miraculos și inevitabil.
Pregătirea pentru cale
De fiecare dată când o persoană abordează o nouă cunoș tință transcendentă
de acest tip, apare aceeași întrebare… La ce folosește să vorbești despre asta, dacă experiența vala bilă este exclusiv cea trăită?
Fritz Perls, părintele psihologiei gestaltiste, obișnuia să povestească râzând că, de fiecare dată când le pomenea celor care căutau adevărul „formula crezului său“, Abando nează-ți mintea și întoarce-te la simțurile tale…, în mod invariabil se auzea în public câte o voce care întreba:
– Cum aș putea măcar să înțeleg această frază, dacă nu mi-aș folosi mintea? Dacă renunț la rațiune, cum pot înțe lege ce spun ceilalți și cum pot exprima ce simt?
Fritz răspundea:
