– Abandonează-ți mintea… doar așa e posibil să-ți dispară întrebarea…
– Dar…, încerca să spună celălalt.
Însă Fritz continua:
– Și întoarce-te la simțurile tale… e posibil ca acestea să te facă să înțelegi și să te învețe să exprimi…
Atunci când vorbim despre ceea ce este spiritual, apare și această întrebare.
Oare se poate pune în cuvinte o experiență imaterială, personală, existențială, unică și diferită pentru fiecare persoană? Răspunsul, ca întotdeauna, este complex și poate chiar și mai complex în acest caz, deoarece cheia pentru a accepta o trăire transcendentă este să închizi ușa absolutismelor, care sunt tocmai dușmanii declarați ai cunoașterii și ai noului.
Există tot mai mulți fanatici ai empirismului care iau în râs intelectualitatea și exaltă importanța percepției și a experienței, înfruntându-i cu dispreț pe raționaliștii exaltați care, cu încăpățânare, aduc omagiu permanent maiestății sale, gândirea inteligentă.
În ceea ce mă privește, prin intermediul modelului propus de teoria gestaltistă, nu a fost dificil de descoperit cât de convenabil este să combini fiecare cunoștință (oricât de intelectuală mi-ar părea) cu o realizare (simțită, trăită, imaginată, intuită).
Sunt convins că fiecare psihoterapeut, fiecare psiholog, fiecare filosof, fiecare psihiatru și, prin extensie, fiecare gânditor și fiecare explorator au una sau mai multe teorii în care încadrează schema lor de referință cu privire la lumea în care locuiesc și cu ajutorul cărora ajung la anumite concluzii (poate previzibile) ce justifică modul în care acționează. Cu toate acestea, toți, fie că recunoaștem, fie că nu, ne hrănim și actualizăm teoriile sprijinindu-ne atât pe emoțiile noastre cele mai profunde și pe fiecare dintre trăirile noastre, cât și pe contactul cu ideile și experiențele altora.
Din acest motiv, este potrivit să deducem că, dacă nu am putea comunica cu persoanele din jur, pentru a ști ceea ce știu acestea și pentru a le împărtăși ceea ce știm noi, am cădea în cea mai absolută dintre singurătăți, iar calea noastră de dezvoltare și creștere nu ar mai curge și s-ar adânci într-un abis fără nimic fertil: vidul spiritului.
Spiritualitate și comunicare
Dezvoltarea personală se bazează, în mare măsură, pe capacitatea de comunicare. Poate ar fi potrivit aici să trecem în revistă împreună schema cunoscută a comunicării, instrument indispensabil nu numai pentru a rupe izolarea personală, ci și – mai ales – pentru a înțelege pe deplin ceea ce ne pot învăța ceilalți.
Această schemă de bază pornește de la presupunerea că în fiecare act de comunicare există cel puțin un emițător (cercul din stânga), care, prin intermediul unui canal (banda ce unește ambele cercuri), emite un mesaj (săgeata mai mare), care ajunge la un receptor (cercul din dreapta), care, la rândul său, lansează un răspuns sau o confirmare (săgeata mai mică).
Pentru a înțelege acest mecanism, este necesar să ne amintim că toate acestea se produc într-un mediu comun (reprezentat de ovalul în care se află
graficul), pe care specialiștii îl numesc context.
Obișnuim să acordăm în mod greșit prioritate valorii emițătorului, receptorului sau mesajului, când, în realitate, observând schema, este ușor să ajungem la concluzia că fiecare parte este crucială pentru o comunicare cu adevărat eficientă. Astfel, de exemplu: fără mediu nu există contact, fără
un canal deschis nu e posibil să decodificăm mesajul, fără răspuns nu există
proces.
Împărtășirea experienței
Odată, într-un sat îndepărtat, acum foarte mul ț i ani, trăia un bărbat foarte, foarte bătrân. Trecerea anilor îi tot luase câte ceva, cum ar fi agilitatea, îndemânarea cu care î ș i folosea mâinile ș i vederea, dar îi adusese altele, ca de exemplu o mare în ț elepciune.
Trăise în acel sat dintotdeauna ș i nu surprindea pe nimeni siguran ț a cu care se mi ș ca de colo-colo fără să aibă nevoie de baston sau de înso ț itor.
Din acest motiv, în acea noapte întunecată, fără lună, to ț i au fost surprin ș i să-l vadă mergând pe uli ț ele satului cu o lampă aprinsă în mână.
– Issuf…, i-a spus paznicul, văzându-l trecând. Tu cuno ș ti uli ț a aceasta mai bine ca oricine ș i, în plus, din nefericire, e ș ti orb. De ce umbli la ora asta cu lampa în mână?
– Nu duc lampa ca să văd pe unde merg, spuse bătrânul, cunosc uli ț a milimetru cu milimetru, am parcurs-o aproape în fiecare zi în ultimii o sută
de ani. Dar mi s-a povestit că noaptea e întunecoasă ș i că aceia care nu cunosc foarte bine satul s-ar putea să aibă nevoie de lumină ca să nu se
împiedice. Port lampa cu mine ca să le fie pu ț in mai u ș or ș i mai sigur drumul lor, nu pentru a-l lumina pe al meu.
Pentru a învăța, pentru a-i învăța pe alții, pentru a-i însoți pe ei sau pe sine, vom ajunge în acest punct la o chestiune la care voi reveni de multe ori în această carte: spiritualitatea este o cale care se parcurge, dar nu în singurătate.
Fiecare întâlnire cu cineva în acest plan va determina un context, cu fiecare tovarăș de drum vom stabili un cod, în fiecare dialog vom face schimb de mesaje, și la fiecare pas ne vom deschide către răspunsuri și învățături.
Uneori, comunicarea este mai mult decât ușoară și benefică; alteori, se dovedește practic imposibilă sau este absolut neînsemnată, dar încercarea va merita întotdeauna efortul. La fel cum o pălărie sofisticată îmi vine bine mie, și nu ție, iar alta îți vine perfect, iar mie nu-mi stă bine deloc, există
concepte și mesaje foarte utile unor persoane pentru a-și îmbunătăți calitatea vieții sau pentru a ieși dintr-un blocaj emoțional, dar care sunt clar inutile (și chiar o piedică) pentru altele.
În timp ce ne căutăm eul esențial, ne vom intersecta drumurile cu persoane care consolidează comunicarea onestă și cordială cu ceilalți, împărtășind tuturor ce știu, dar și cu alții, care își rezervă „adevărul“ unui grup ermetic de „inițiați“, care se cantonează în exclusivismul celor ce aparțin unui mediu „select“. Cel mai util și benefic, în orice caz, ar fi să mergi alături de alții și să înveți să te orientezi mai mult către esența lor decât către numărul de persoane care le adulează, împărtășindu-le direcția mai mult decât succesele și învățând mai mult din ceea ce sunt decât din ceea ce spun.
Îmi place extrem de mult următoarea poveste, care, după cum se spune, are mii de ani:
A fost odată un bărbat în căutarea unui maestru care a găsit secretuladevărului suprem.
Se pregătise cu o sută de mae ș tri ș i vizitase tot atâ ț ia ilumina ț i, citise mii de căr ț i, parcursese zeci de locuri pline de istorie, dar la sfâr ș it, după ce trecea momentul fascina ț iei ini ț iale, întotdeauna rămânea dezamăgit ș i deziluzionat.
Într-o zi, a auzit spunându-se că într-un loc foarte îndepărtat, în mijloculde ș ertului, se afla un bătrân despre care se afirmau trei lucruri: că aflase secretul ultim, că nu mai accepta discipoli ș i că era greu să-l faci să se răzgândească.
Era o adevărată provocare, pentru că nu ș tia nici măcar unde să-l găsească, dar după drumul parcurs, nimic nu-l mai putea opri, mai ales pentru că o presim ț ire ciudată îi spunea că acesta era maestrul pe care îl căutase atât timp.
Bărbatul a lăsat totul deoparte ș i a pornit către de ș ert.
I-a luat un an întreg de lipsuri pentru a găsi locul exact…
De multe ori, se sim ț ise obosit, sătul de atâta nebunie ș i aproape gata să
abandoneze căutarea… însă îl oprea ideea că era absurd să renun ț e tocmai atunci, convins că era foarte aproape…
