Odată aflați pe cale, va trebui să acceptăm sau să respingem, urmându-ne inima, unele indicații, adăugând în jurnalul nostru tot ceea ce ne este benefic, care iluminează o bucată de drum, care pare a fi în armonie cu direcția aleasă, existând întotdeauna riscul de a ne înșela, de a eșua, de a pierde puțin timp sau de a suferi inutil pe parcurs. Un risc nu prea semnificativ, pentru că, așa cum se întâmplă întotdeauna, toate erorile și trăirile ce par inutile sunt fundamentul experienței personale pe care o dobândim pe parcursul vieții și ceea ce ne permite să privim înainte, fără să
ne temem de cale.
Dar care este valoarea acestei experiențe, într-un plan pe cât de nou, pe atât de schimbător, în care, după cum se spune, o parte a celei mai bune atitudini este să te lași surprins?
Îmi amintesc că tata avea o nemulțumire permanentă în ce mă privește.
O întreagă perioadă, de la șaisprezece la optsprezece ani, îi ceream din când în când părerea asupra unor lucruri, aproape pretinzând să-mi spună ce trebuie să fac sau ce ar face el în situația mea. Nu se supăra din cauza întrebării în sine, ci pentru că, evident, aproape niciodată nu-i urmam sfaturile.
– Dacă până la urmă faci întotdeauna ce vrei, de ce mă mai întrebi?
Cu o misterioasă luciditate, într-o zi am putut să-i spun adevărul:
– Cred că te întreb pentru a decide într-un final ce vreau să fac.
Acesta este, după cum văd, singurul sens pe care l-am da, din experiență, sfatului unui tată generos: o serie de idei și amintiri valoroase și prețuite,
care clarifică și ajută, dar nu determină și nici nu condiționează.
Este bine să ne amintim că acele condiții din trecut nu vor fi exact aceleași în viitor, nici în acest plan, nici în vreun altul, și că nu vom fi niciodată din nou exact cum eram, într-o oarecare măsură pentru că interesele și necesitățile fiecărui moment sunt distincte și, într-o mică măsură datorită
influenței pe care o exercită asupra noastră propriile cunoștințe dobândite.
Ne înșelăm când susținem mereu că dacă am putea să ne întoarcem în trecut, la acel moment sau la acea situație, în loc să luăm acea decizie pe care am luat-o, am lua-o pe aceasta. Adevărul este că, dacă ne-am întoarce în timp și dacă ne-am întoarce la acea situație, cu aceleași cunoștințe de atunci și cu aceleași condiționări, am ajunge la aceleași concluzii și am lua exact aceeași decizie presupus greșită. Pe de altă parte, dacă ne-am întoarce cu ceea ce știm azi, situația, evident, nu ar mai fi aceeași.
Aceia dintre noi care au avut șansa de a beneficia de maeștri și sfătuitori de excepție știu în sinea lor cât de bine le-a făcut și în ce măsură le-a netezit calea. Și, deși știm că există situații în care și cei mai buni maeștri se înșală, nu ne scapă totuși că sunt mai multe ocaziile în care noi suntem cei care nu reușesc să înregistreze imediat sensul sau importanța a ceva ce ni se spune sau ni se face.
Cu trecerea timpului, câte o normă primită în primii noștri ani de la părinți își schimbă semnificația și impor tanța. Absența definitivă a acestora și alte lucruri învățate ne permit să înțelegem și să apreciem ceea ce la momentul respectiv a trecut complet neobservat sau, și mai rău, ceea ce consideram absurd sau inadecvat.
Și ni se întâmplă același lucru, deși pare ciudat să o spun, cu unele dintre propriile noastre atitudini sau comportamente, atunci când le privim din perspectiva timpului.
Dacă ne întoarcem la întrebarea originală (deși poate ar trebui să-i spunem
„originară“) referitoare la presupusa înfruntare dintre rațiune și experiență, am putea susține acum că, pentru a putea să elaborăm o rută „pe măsura“
necesităților și capacităților noastre, trebuie să adăugăm rațiunii
cunoașterea și înțelegerea căii parcurse de unii dintre cei care ne-au precedat și să supunem toate acestea propriilor trăiri, intuiții și sentimente.
Primele descoperiri
Când și cum se începe?
Deși s-ar putea spune că spiritualitatea este consubstanțială ființei umane și că trebuie să se nască odată cu viața, percepția existenței și importanței sale nu este astfel și presupune în prealabil o decizie conștientă și personală.
Dacă, de multe ori, calea spirituală începe chiar și fără să vrei, se impune o întrebare: ce anume mă ajută și ce mă împiedică să iau decizia de a avansa în acea direcție și să parcurg calea în mod conștient?
Poate ne ajută tradiționala parabolă, cunoscută sub numele Orașul puțurilor.
Iată istoria povestită cu propriile mele cuvinte:
Acest ora ș nu era locuit de oameni, ca toate celelalte ora ș e de pe planetă.
Acest ora ș era locuit de pu ț uri. Pu ț uri vii… dar tot pu ț uri, până la urmă.
Pu ț urile se deosebeau între ele nu numai prin locul în care erau excavate, ci ș i prin ghizduri (deschizătura care le conecta cu exteriorul).
Existau pu ț uri bogate ș i arătoase, cu ghizduri de marmură ș i metale pre ț ioase; pu ț uri umile din cărămidă ș i lemn, ș i altele ș i mai sărace, simple găuri care se deschideau în pământ.
Comunicarea între locuitorii ora ș ului se făcea de la un ghizd la altul, iar ve ș tile se propagau rapid, dintr-un capăt la altul al ora ș ului.
Într-o zi, a ajuns în ora ș o „modă“ care în mod sigur apăruse în vreun sătuc de oameni.
Noua idee semnala că orice fiin ț ă vie care se respectă trebuie să se îngrijească mult mai mult de interior decât de exterior. Nu suprafa ț a era importantă, ci con ț inutul. Ș i a ș a, pu ț urile au început să se umple cu lucruri.
Unele se umpleau cu bijuterii, monede de aur ș i pietre pre ț ioase. Altele, mai practice, s-au umplut cu electrocasnice ș i aparate mecanice. Au fost unele care au optat pentru artă ș i s-au umplut cu tablouri, piane cu coadă
ș i sofisticate sculpturi postmoderniste. În cele din urmă, cele intelectuale s-au umplut cu căr ț i, cu manifeste ideologice ș i cu reviste specializate.
Ș i timpul trecea.
Majoritatea pu ț urilor se umpluseră atât de mult, încât nu au mai putut adăuga nimic.
Pu ț urile nu erau toate le fel, a ș a că, dacă unele s-au împăcat cu situa ț ia, au fost ș i altele care s-au gândit că trebuiau să facă ceva pentru a reu ș i să-ș i adauge mai departe lucruri în interior…
Primul dintre acestea, în loc să taseze con ț inutul, s-a gândit să se lărgească
pentru a- ș i mări capacitatea.
