După aceea, mult după aceea, aveau să vină și întrebările.
Ce se întâmplase?
Cum procedase?
Și, mai târziu, încercările de a explica, ceea ce ducea inevitabil la și mai multe întrebări: cum poate un om să folosească umiditatea, căldura și energia pumnului său închis pentru a face ca un bob de fasole să germineze într-un timp atât de scurt?
Cum poate să facă acest lucru doar într-una dintre mâinile sale?
Toate acestea aveau să vină mai târziu… pentru că, în acel moment, pentru copilul care eram nu contau decât surprinderea și descoperirea unui mesaj imposibil de uitat:
Viața este expansiune, este creștere, este deschidere…
Viața este bucurie, este trezire și este, de ce nu, și ceva oarecum misterios.
Planuri suprapuse
La finalul cărții mele despre fericire, îmi prezentam teoria despre planurile suprapuse.
Spuneam, în acel scurt text, că dezvoltarea persoanelor este inevitabilă, că
trăim învățând, că este ceva care ne place, ne este de folos și ne face bine.
Sugeram deja în acel moment ceea ce, după zece ani, spun în alt mod: A învăța este un lucru, și a crește e altul.
Două concepte la fel de înrudite și la fel de diferite ca: A împlini niște ani și a se maturiza.
A citi mult și a ști.
A înțelege și a trăi.
Pentru că a crește, o spun astăzi din nou, înseamnă să schimbi planul.
Cred în continuare, ca și atunci, că dacă numim plan nivelul nostru de existență, fiecare a început să-l exploreze devenind conștient că, în multe feluri, comparându-ne sau nu cu ceilalți, la început am fost numai un punct minuscul, în stânga jos față de planul nostru prezent (sau cel puțin așa ne simțeam). Un fel de „nimic“ aproape de realitatea în care se conturau ceilalți și mediul nostru înconjurător.
Provocați de această perspectivă, cei mai neliniștiți, mai întâi, apoi ceilalți am presupus că e mult de mers dacă dorești cu adevărat să pornești pe drumul creșterii.
După ce am luat această decizie, cu mai multă sau mai puțină vehemență și cu mai mult sau mai puțin succes, am început să avansăm spre punctul de sus, parcurgând planul, cunoscându-l și învățând să gestionăm fiecare contingență.
La început, dintr-un salt și fără escală, cel puțin până la prima cădere (cea care ne-a dus iarăși la început). A fost o lovitură dureroasă pentru ego-ul nostru să aflăm că, pentru a continua, trebuia să o luăm de la capăt… dar am făcut-o.
Și am învățat astfel că drumul spre punctul de sus trebuie parcurs eșalonat, doi pași înainte, unul înapoi; trei pași înainte, unul sau doi înapoi.
Toți am început de acolo, simțindu-ne uneori un grăunte de nisip fără
însemnătate într-un cosmos de neatins. Apoi, cu răbdare, efort, grijă și renunțare, am parcurs, parcurgem și vom parcurge întregul drum al planului nostru, în sensul de creștere, în direcție ascendentă.
Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla.
Într-o zi, vom ajungem sus, în locul cel mai înalt.
Și ne dăm seama pe deplin că am reușit ceva important. Și ne dăm seama că este bine, foarte bine, să fim aici.
Ceilalți, care își parcurg propriile rute în același plan, poate ceva mai jos, ne privesc. Și ei percep reușita noastră: ați ajuns sus. Unii zâmbesc, alții aplaudă. Ne privesc din nou. Ne caută, ne găsesc, ne admiră. Mulți întreabă, fără răutate: Cum ați ajuns? Ce bine! Cum ați reușit?
Am fi vrut să răspundem, dar ne dăm seama că întrebarea e retorică, iar răspunsul, în realitate, inutil, cel puțin pentru ei… Și, fără îndoială, atitudinea lor, a tuturor, ne obligă să privim în urmă și ne îndeamnă să
revizuim tot ce am îndurat, am suferit și am pierdut pe traseu, iar atunci ne dăm seama că trecutul merită efortul, dacă acesta este prețul pentru a ne afla aici; nu atât pentru a-i măguli pe aceștia, cât pentru a ști în ce măsură
suntem mai departe și mai buni decât la început, când nu eram nimic.
Și timpul trece…
Și după ce ai parcurs o dată și încă o dată fiecare punct al planului, îți dai seama că nu poți rămâne aici, nemișcat pentru totdeauna. Te duci și vii, de fiecare dată cu mai multă ușurință; controlezi și manipulezi tot planul, domini și rezolvi fiecare dificultate, de fiecare dată cu mai multă artă, de fiecare dată mai rapid…
Ceilalți sărbătoresc înfierbântați când, cu voie sau fără voie, ne lovim cu capul de tavan…
Și atunci vine marele moment, însoțit de o durere din ce în ce mai mare de gât, după ce ne-am strivit capul de partea cea mai înaltă a planului: faptele de eroism și aplauzele încep să ne plictisească și începem să ne pierdem interesul de a fi în acest loc invidiat.
Este momentul în care faci marea descoperire:
În tavan există un loc de acces ascuns. Un fel de ușă-trapă, care iese din plan și se deschide în sus. O deschizătură care nu se vedea de la distanță, care se vede numai când ești acolo sus, la limita maximă, acolo, cu capul lipit de tavan.
Atunci deschizi ușa… puțin… și privești…
Ușa dă în alt plan, despre care nu am auzit niciodată.
Nu ne-am gândit niciodată că acest plan, în care ne-am mișcat dintotdeauna, nu este singurul.
