certitudinile pe care mi le dau toate aceste lucruri și voi continua să
avansez, sunt convins că va apărea partea cea mai autentică și mai elevată
din mine, că se va manifesta interiorul cel mai profund al persoanei mele, că
va curge esența a ceea ce sunt.
Obiectivul acestei explorări (și mă refer acum la explorarea mea, cea spre care am pornit atunci când am decis să scriu această carte) nu își propune să
fie o țintă, ci o direcție în care să descoperim ceea ce se anunță încă din titlul cărții: posibilitatea de a găsi acest drum care, de pe culme, ne permite să continuăm să urcăm (așa cum definesc sufiții spiritualitatea și iluminarea).
Parcurgerea unui drum spiritual în plin secol XXI
Noile tehnologii, la care se adaugă dezbaterea necesară a vechilor paradigme, ne pun și îi vor pune pe copiii noștri în fața unor fapte care nici măcar nu s-ar fi putut imagina acum treizeci sau patruzeci de ani. Există
situații, confruntări și chiar delicte (pornografie infantilă, servicii de asasinat la comandă sau încălcarea vieții private prin intermediul internetului, pentru a da numai câteva exemple) pe care încă nu le putem combate cum trebuie pentru că legile nu au în vedere posibilitatea ca un astfel de lucru să fie fezabil și pentru că mecanismele și resursele forțelor de ordine nu sunt încă în măsură să le combată. Nu este lipsit de importanță
să amintim că această generație a văzut pentru prima dată imaginea Pământului fotografiat din spațiu. O planetă mică, aproape nesemnificativă, în comparație cu Universul care o găzdu iește și în care sălășluiesc toate formele de viață pe care le cunoaștem. O lume care, din exterior, pare una singură, deși, din interior, omul se străduiește să o dividă în părți din ce în ce mai mici. Îmi place această idee romantică pe care am auzit-o de atâtea ori: din spațiu, pe Terra nu se văd frontierele dintre țări; de la distanță, toți suntem una.²
Poate că aceasta explică și justifică interesul renăscut al societății pentru ceea ce este spiritual. Este ca o încercare de a nu ne depărta prea mult, de a avea grijă de umanitate, până când nu e prea târziu.
În ultimii ani, se propune ici, colo o spiritualitate care să nu fie patrimoniul unor aleși, ci acceptabilă pentru toți. O nouă dimensiune a umanului, care să ne așeze pe calea care să ne îndrepte către dispariția haosului generat de frică, violență și exploatarea omului de către om. O spiritualitate pe care îmi permit să o numesc „umanistă“ pentru că va trebui să-și însușească
umanismul așa cum se înțelege acesta azi, având în vedere că ființa umană, dincolo de rasă, religie, cultură și condiție economică, socială și educațională, dincolo de dezvoltarea, progresul, bunăstarea și mai ales viața sa, trebuie să fie, fără excepție, centrul oricărei activități și obiectivul oricărui studiu și al oricărei investiții.
O spiritualitate care se bazează pe ideea că diferențele noastre ne hrănesc și ne completează, care lucrează pentru libertatea absolută a tuturor, care nu admite clasificarea indivizilor în „mai buni“ și „mai răi“, în „cei de sus“ și
„cei de jos“, în „cei care comandă“ și „cei care se supun“, mai ales când pretinde să deschidă ochii umanității către o lume care să dea valoare lucrurilor importante, și nu celor de prisos.
La începutul anilor 1990, în Europa a apărut o modă muzicală care a readus în actualitate cântul gregorian. Această muzică, fără acompaniament muzical și în latină, a apărut în mănăstirile din Evul Mediu, iar astăzi se păstrează aproape neschimbată în majoritatea comunităților monahale.
Istoria spune că a apărut în Franța, în epoca papei Grigore I cel Mare, de unde și numele de gregorian. Este un fapt acceptat prin tradiție că abația franceză din Solesmes este leagănul cântului gregorian și sanctuarul în care se păstrează această muzică. Fără îndoială, când în anii 1990 a apărut moda stilului gregorian, nu s-a întâmplat prin intermediul unui disc al călugărilor francezi, ci datorită unei înregistrări făcute într-o mănăstire situată în provincia Burgos – în centrul Spaniei – care a primit numele de Santo Domingo de Silos.
Călugării din Silos înregistraseră un disc, foarte rudi mentar, care din micul sătuc a făcut un salt în lume și a fost copiat, după toate estimările, de peste
un milion de ori, depășind toate frontierele. Luni în șir, mii și mii de persoane au căutat în magazinele de muzică acel cânt gregorian, fără să îl poată găsi. Cererea în țări ca de exemplu Statele Unite a determinat cea mai cunoscută casă de discuri din lume să dorească să cumpere drepturile pentru ceea ce considerau a fi găina cu ouăle de aur. În momentul în care s-a ajuns la apogeul popularității circulației orale și al copiilor înregistrate acasă, de calitate foarte proastă, conducerea celei mai mari case de discuri le-a transmis o scrisoare lungă și plină de elogii călugărilor din Silos, oferindu-le un contract de milioane pentru a înregistra un disc nou, de data aceasta cu tehnologie de ultimă generație. Călugării au refuzat propunerea, în ciuda faptului că oferta economică depășea cu mult toate încasările pe care le-ar fi putut obține mănăstirea din vânzarea tradițio nală de lichior și de paste în următorii o sută de ani.
Managerii companiei de discuri nu au acceptat refuzul. S-au gândit că era probabil o problemă de comunicare: călugării nu le înțeleseseră oferta. Șefii de producție au hotărât să zboare din Statele Unite pentru a se vedea personal cu părintele Clemente, abatele mănăstirii. Odată ajunși în Spania, dat fiind că în Silos, așa cum era de așteptat, nu există aeroport, au închiriat un elicopter care să-i transporte până în acel loc. Ca să poată ateriza, au fost nevoiți să plătească o sumă considerabilă de bani pentru a improviza un heliport pe o pajiște din apropiere. Afacerea pe care o propuneau justifica orice investiție.
Când americanii au ajuns la mănăstire, părintele Clemente i-a primit cu aceeași simplitate cu care i-ar fi primit pe cei mai umili vizitatori.
Conducerea casei de discuri și-a pus argumentele pe masă sub formă de contract. Părintele Clemente le-a pus pe ale sale. A spus că vocația călugărilor nu este muzica, ci viața spirituală, că înregistraseră deja un disc și că nu se puteau lăsa distrași de la îndatoririle lor cotidiene. Atunci managerii au folosit argumentul economic: cu o asemenea sumă de bani, mănăstirea putea începe reparațiile care, fără îndoială, erau necesare, și călugării puteau chiar construi acea aripă nouă, care se tot amâna, un vechi proiect al fondatorului ordinului.
– Părinte, cu tot respectul, a spus în cele din urmă cel care părea cel mai important dintre membrii consiliului de conducere, dacă nu acceptați
contractul nostru și, cum se spune, îl veți respinge și pe cel al concurenței, care nu va întârzia să apară… de unde veți scoate bani pentru toate aceste lucrări?
Argumentul nu l-a descurajat pe călugăr.
Părintele Clemente a zâmbit și a spus:
– Să nu-ți faci griji pentru asta, fiule… Domnul va avea grijă de noi.
Nu cred că răspunsul părintelui Clemente i-a liniștit cu adevărat pe manageri, pentru că, atunci când și-au dat seama că nu era nimic de făcut, au plecat supărați din mănăstire și s-au urcat în elicopter, fără să schimbe vreo vorbă cu nici unul dintre călugării care, adunați în curtea interioară, salutau cu mâna, luându-și rămas-bun de la vizitatori.
Părintele Clemente a rămas în biroul său, ca să primească vizita unui cuplu ce ceruse binecuvântarea preotului pentru copilul care urma să se nască. Cu eternul său zâmbet, părintele Clemente i-a invitat în birou și a vorbit cu ei mult timp înainte de a le da binecuvântarea, același zâmbet cu care respinsese o ofertă de milioane de dolari pentru a înregistra un disc, același cu care, la puține zile după aceea, a acceptat oferta unei mici edituri de a scrie o carte care, fără îndoială, nu avea să-i aducă mănăstirii mai mult decât cele câteva pesete reprezentând drepturile de autor pentru posibile și viitoare vânzări ale textului.
Cu toată dragostea și în mod sigur zâmbind, părintele Clemente a pregătit și a predat cartea. O antologie minunată, cuprinzând vreo sută de texte ale unor autori diferiți din toate timpurile, care au ceva în comun: cu toții vorbesc despre calea pe care au urmat-o pentru a se apropia de Dum nezeu.
Cartea se numește Para encontrar a Dios [ Pentru a-l întâlni pe Dumnezeu].
Poate tu, ca și mine, te gândești că acei călugări ar fi trebuit să accepte propunerea. Până la urmă, ar fi însemnat să ducă muzica sacră în milioane de case. Până la urmă, era un mod de a face astfel încât banii de la casa de discuri să se transforme în fapte bune pentru credincioși. Până la urmă, nu este nimic rău și nici interzis în a-l preamări pe Dumnezeu, dimpotrivă…
Evident, călugării de la Silos nu au văzut astfel lucrurile.
Așa cum scrie chiar părintele Clemente: calea spirituală nu este una și nici unică, și iată de ce este imposibil să știi sigur dacă o variantă sau alta este corectă sau greșită. Eu o pot parcurge într-un fel, iar tu, în altul, complet diferit; unul poate merge către nord, iar altul către sud și, în ciuda acestui lucru, să ajungă la aceeași masă pentru că parcursul nu e trasat dinainte și pentru că, așa cum bine spune în cartea sa: „Secretul stă în a merge, și nu în direcția pe care o alegi, pentru că, în mod sigur, cel care caută o cale spirituală a găsit-o deja“.
Spiritualitatea ca experiență practică
Așa cum știm cu toții, sunt mulți cei care vorbesc despre spi ritualitate. Unii încearcă să și-o însușească, alții se cred niște guru care pretind să cunoască
singurul drum posibil. Experiența mea personală, dar și cea pe care mi-au împărtă șit-o unii pacienți pare să arate clar că, de fapt, cu cât cerințele sunt mai complexe și mai sofisticate, cu atât mai greșită este calea. De aceea, dacă obiectivul nostru este căutarea spiritua lității, cel mai simplu și mai elementar lucru este să pornim la drum, dispuși să învățăm în timp ce avansăm.
Într-adevăr, calea spiritualității este întotdeauna o căutare, deși, după
spusele celor care o parcurg, nimeni nu știe exact ce anume caută, cu excepția vreunuia dintre răspunsurile la aceste întrebări, care nu pot fi lăsate fără răspuns.
Căutarea în cauză:
