Și scoți capul. Și îți dai seama că planul la care ajungem este la fel de mare ca acesta sau mai mare. Știm, din ce am învățat, că am putea trece și continua să urcăm, să explorăm și să creștem, dar intuim pe bună dreptate că, dacă vom face acest lucru, nu vom putea să ne întoarcem, ba chiar mai mult, știm, fără să ne dăm seama cum am aflat, că nu putem lua pe nimeni cu noi. Este clar: fiecare poate trece singur, când e momentul potrivit pentru el, care nu este acesta, pentru că acesta este momentul nostru, numai al nostru.
Este dureros să te gândești să lași totul în urmă și să continui de unul singur.
– Vă aștept…, așa vom merge mai departe împreună…, promite cineva, fără ca ei să înțeleagă ce vrem să spunem.
Dar timpul se dilată, ne doare gâtul și oboseala devine insuportabilă.
Și totul își pierde sensul și importanța.
Până când într-o zi, în mod neașteptat, aproape din tr-odată, am trecut de partea cealaltă a ușii și, așa cum presupuneam, aceasta se închide și ne lasă
în singurătatea noului plan.
Odată ajunși în partea cealaltă, așa cum ni s-a mai întâmplat în alte momente și în alte situații, ne dăm seama că am putea decide să rămânem unde eram de la început sau să avansăm, dar ceea ce nu putem face cu siguranță este să revenim de unde am plecat.
Mulți dintre cei care au rămas în planul anterior cred că suntem un model de urmat, ne povestesc ce probleme au și ascultă cu atenție ce le răspundem. Și nu este un merit, este o întâmplare.
Alții se supără și ne critică, fără vreun motiv anume. Și nu acesta este lucrul cel mai dureros.
Cel mai mult doare că nimeni dintre cei care până ieri ne-au fost tovarăși de drum nu poate înțelege pe deplin ce simțim…
Imediat ce am ajuns la noul plan, avem o stranie sen zație de déjà-vu.
Din nou ești aici, jos, în colț…
Din nou singur…
Din nou temător, și uneori disperat…
Ne simțim din nou mici și neînsemnați, deși acum suntem „oarecum mai conștienți“, cu amintirea de a fi fost ghidul altora, un maestru, un idol.
Ei aplaudă din ce în ce mai mult, dar aproape că nu se aud din noul plan; poate acum nu mai avem nevoie de atâta recunoaștere, nici de atâta apreciere.
Ei nu știu, dar este sigur că noi deja nu mai suntem aceiași.
Este vorba despre un smochin din varietatea „sfântă“ (Ficus religiosa), care astăzi face parte din complexul budist al orașului Annuradhapura, din Sri Lanka.
Cartea I
Calea
Definiții
Conștiință
Primii pași
Introducere
„Liberul-arbitru ne dă posibilitatea să învă ț ăm sau să nu învă ț ăm; să
facem rău sau să facem bine; să iubim sau să ne lipsim de iubire ș i chiar să
vrem să trăim sau nu ( ș i nu întotdeauna a nu dori să trăie ș ti este sinonim cu a încerca să te sinucizi). Suntem liberi ș i putem folosi această libertate pentru a deveni mai buni ca persoane ș i pentru a face mai bună lumea din jurul nostru, sau dimpotrivă. Fiin ț a umană nu este doar un lucru printre alte lucruri. Celelalte lucruri se determină unul pe celălalt; dar omul, în ultimă instan ț ă, este propriul său determinant. Ceea ce ajunge să fie, în limitele facultă ț ilor sale ș i ale mediului său înconjurător, trebuie să
construiască singur.“
Viktor Frankl
Despre spiritualitate
Aproape toți, într-un anumit moment al vieții, am traversat o perioadă de confuzie cu privire la tot ce are legătură cu spiritualul, potențată de haosul comunicativ, care înseamnă să te apuci să vorbești despre ceea ce pentru unii este o enigmă, pentru alții o religie sau o filosofie, iar pentru alții chiar un fel de știință ocultă.
Menționând clar, de la bun început, că oricine poate să aibă propria opinie (cu atât mai mult în mijlocul acestei lipse de acorduri lingvistice), mi se pare important să semnalăm că, în această carte, în cea mai mare parte a timpului vorbim despre spiritualitate în sensul relației pe care o are fiecare
cu lumea spirituală, înțelegând această lume ca pe suma trăsăturilor fiecăruia, care se află dincolo de definițiile lumești (nume, vârstă, număr CI, averi și funcții), dincolo de reușitele și succesele obținute printre semeni. Este universul relației persoanelor cu ceea ce este intangibil, cu transcendența, cu tot ceea ce știm sau intuim că este fundamental, cu ceea ce este esențial și cu ceea ce este mai intim în cazul fiecărei persoane.
Această definiție, care ți s-ar putea părea prea vagă sau ambiguă, este rezultatul primei mele intenții: aceea de a transmite un concept neutru de spiritualitate, cu care pot fi toți de acord, pentru ca apoi fiecare să-i adauge nota personală, dându-i substanța experienței și rezultatul explorării individuale. Ceea ce am trăit este, ca întotdeauna, cel mai util, bineînțeles, cu excepția situației în care se intenționează folosirea acestui lucru pentru a justifica radicalisme „fundamentaliste“, care sfârșesc prin a ne îndepărta de ce este mai important: posibilitatea de a-l împărtăși cu alții.
Din acest motiv, sper ca acest concept de spiritualitate pe care îl transmit cuvintele mele să fie cel mai simplu care se poate demonstra, cel mai amplu pe care să îl pot exprima și cel mai lipsit de orice credință (religioasă sau nu).
Gândindu-mă la briciul lui Occam, despre care vom vorbi mai târziu, voi încerca să aleg întotdeauna cuvintele cele mai simple, abordările cel mai puțin căutate și descrierile cele mai directe; nu cele mai comode și nici în mod necesar cele care se adaptează cel mai bine la propriul meu gust, nu neapărat cele mai scurte, nu cu tot dinadinsul cele pe care o anumită
majoritate le semnalizează ca fiind cele mai adecvate.
Sper ca în această confruntare să mă ajute certitudinea de a parcurge chiar eu acest drum. Pentru a ajunge în acest plan spiritual, a fost neapărat nevoie să abandonez unele locuri comune în care s-a desfășurat o mare parte din viața mea; să renunț la rolurile pe care le aveam în relație cu familia, la serviciu și între prieteni, și să mă abandonez emoțiilor mele, chiar și celor mai contradictorii…
Dacă în final voi fi capabil să fac acest lucru și să nu mă abat de la drum, dacă îmi voi face curaj odată pentru totdeauna pentru a lăsa în urmă
