Dintre toate religiile, iudaismul este cel care pune accen tul în cea mai mare măsură pe restricții și reguli alimentare. Legile cușer nu numai că interzic întregi categorii de alimente, ci în plus legiferează asupra condițiilor și situa țiilor în care se poate consuma un aliment care nu este interzis, în ce mod trebuie gătit, cu ce alte alimente se poate amesteca și cu care nu.
O concluzie mai mult sau mai puțin evidentă și care pare larg acceptată ca adevărată este cea care susține că aceste norme aveau ca scop să protejeze populația de ingerarea unor alimente periculoase.¹⁰
Pe această linie, unele studii moderne susțin că norma iudaică ce interzice amestecul cărnii cu lactatele ar fi rezultatul unei cunoașteri empirice a avantajului digestiv de a menține un bun echilibru acid alcalin la nivelul stomacului. Dar pe mine nu m-a mulțumit niciodată această explicație.
Preceptul își are originea într-un pasaj din Biblie, în care profetul susține acest lucru ca poruncă: „Să nu fierbi iedul în laptele mamei sale“.
Tradiția a înțeles că acest ordin nu era „literal“, dar, în loc să îi scadă din importanță, l-a extins până când a ajuns să însemne să nu amesteci carnea și laptele.
În tinerețea mea, când respectam canoanele, într-o seară m-am întrebat care este sensul real al regulii. Intuiam că în toată această chestiune era ceva
foarte important și semnificativ care îmi scăpa.
Toată viața nu am putut niciodată să fiu liniștit dacă, dintr-un motiv sau altul, îmi apărea o întrebare la care nu puteam găsi nici măcar un răspuns provizoriu.
Pentru a căuta acest răspuns, am început să studiez puțin istoria și obiceiurile popoarelor.
Nu a fost greu să găsesc ceva care avea legătură cu acest lucru.
Era mai curând o normă decât un obicei, la multe popoare primitive, să se administreze onoruri și pedepse fiilor și fiicelor fiecăruia dintre membrii unei familii: copiii nu moște neau numai stăpânirea proprietăților sau titlurile nobiliare, ci și stigmatele și „păcatele“ fiecăruia dintre părinți.
Astfel, copilul născut de o prostituată era omorât cu pietre, copilului hoțului i se tăiau mâinile, iar familia criminalului era expatriată, chiar dacă
delincventul murise de mâna călăului…
Dintr-odată, totul a început să capete sens.
Nu era oare acesta mesajul pe care profetul dorea să-l lase poporului său?
Dacă laptele matern este ceea ce biata capră oferea lumii, a fierbe iedul în laptele mamei sale sfârșea prin a fi o excelentă metaforă ce simboliza atitudinea îngrozitoare de a judeca sau condamna copiii pentru greșelile sau păcatele părinților.
Învățătura e clară, și la fel și mesajul profetului, deși respectarea ordinului poate nu era așa de simplă, nici chiar pentru noi.
Respectarea simplei reguli alimentare, în schimb, înseamnă doar să se instituie un obicei, deși ce sens are să păstrezi peste secole o regulă golită
de conținut?
Atunci regula este absurdă sau ar trebui să dispară?
Absolut deloc.
Parcurgând drumul spiritualității, un evreu practicant poate, de fiecare dată
când mănâncă carne și o separă de lapte, să își amintească regula și, prin intermediul ei, să-și actualizeze armonizarea deciziei cu morala și etica.
Men ținând aceste valori prezente, un credincios practicant va putea să evite, de exemplu, să cadă pradă tentației nedrepte de a-l concedia pe fiul angajatului care l-a furat.
Așadar, continuă să aibă sens să-ți amintești că nu trebuie să amesteci carnea cu laptele. Mi s-ar părea o ipocrizie oribilă ca o persoană care nu amestecă niciodată carnea cu laptele să judece copiii, în bine sau în rău, în funcție de ce au făcut părinții lor.
Deși faptul de a face anumite lucruri, în contextul practicii religioase, poate să mă facă să simt că „aparțin“ unui grup de aleși sau protejați de Dumnezeu, dacă știu că acest lucru are și un sens transcendent, voi avea ceva în plus. Mă poate uni cu alții în motivarea acțiunilor noastre, transformându-se astfel într-o disciplină care să ne ajute să avansăm către dezvoltarea noastră spirituală și către datoria de a fi oameni mai buni în fiecare zi.
Religiozitatea spiritului
O persoană educată într-o credință profundă și în respectul preceptelor religioase, indiferent de religie, va constata că, pe măsură ce spiritualitatea sa crește, ajunge la o mai bună religiozitate.
În planul spiritualității, religia pe care o ai te poate însoți și ajuta, dar se va transforma într-un balast dacă trăiești numai în domeniul minții, al afirmațiilor, credințelor și fricii (poți trăi o viață bazată pe o religiozitate exacerbată și să nu fi avut niciodată o trezire spirituală).
O persoană care nu este religioasă, pe măsură ce i se dezvoltă
spiritualitatea, va crește ca ființă fără ca acest lucru să presupună în vreun fel obligația de a se orienta către o anumită credință, deși realitatea demonstrează că marea majoritate dintre cei care parcurg acest drum se apropie de religie, de multe ori de aceea pe care au abandonat-o sau au dispre țuit-o cu mulți ani în urmă. Toți povestesc că, atunci când au revenit, au găsit lucruri noi în credința lor, inclusiv o relație mai bună cu Dumnezeu, mai matură și mai fecundă.
Și unii, și ceilalți vor constata că s-au întărit parcurgând acest drum, deși poate primii atribuie noile trăiri prezenței lui Dumnezeu, iar ceilalți preferă
să se gândească la trezirea unui potențial pe care deja îl aveau.
Religia și spiritualitatea sunt două lucruri înrudite, dar în nici un caz interdependente. Sunt ca două ramuri care pornesc din același trunchi, care de multe ori cresc împreună și împletite, așa cum se poate vedea în viața și lucrarea Maicii Tereza.
Pe calea religiozității tale, spiritualitatea va fi mereu (așa cred) declanșatoarea descoperirilor tale celor mai transcendente.
Religie și spiritualitate.
Este decizia ta dacă le unești sau nu.
Să le aduni este un mod de a parcurge calea, numai unul dintre moduri.
În ceea ce privește adunarea, ar trebui de asemenea să fim în măsură să
adunăm emoții, gânduri, valori și principii, ba mai mult, să integrăm totul armonios în comportamentul nostru.
