extraordinară. Conform înțelepților din Israel, era momentul în care marele preot deschidea chivotul în care se păstrau sulurile Torei, în timpul ceremoniei de Iom Kipur, în cel mai venerat loc din lumea antică – marele Templu din Ierusalim.
Era o conjuncție atât de unică și de sacră între zi, loc, persoană și act, încât, conform tradiției, dacă în acel moment un gând rău sau de cruzime față de alții ar fi trecut prin mintea marelui preot, întreaga lume putea fi distrusă.
Iar înțelepciunea talmudică adaugă:
„Pentru Dumnezeu, fiecare zi este la fel de importantă ca Iom Kipur, casa fiecăruia este la fel de sacră precum era acel Templu, fiecare moment din viața noastră este tot atât de important ca și deschiderea chivotului și fiecare persoană este la fel de importantă ca marele preot al Templului… și, din acest motiv, ar trebui să fim conștienți că fiecare dintre gândurile noastre rele sau crude îndreptate către ceilalți ar putea distruge totul.“
Ideea este pe cât de puternică, pe atât de romantică, și mi se pare mai ales o dovadă indiscutabilă a valorii și transcendenței înțelepciunii popoarelor.
După mii de ani, noi, psihoterapeuții, încercăm să le transmitem aceeași idee celor care ne consultă, de exemplu, realizând exercițiul cu năvodul de pescuit: omul este un angrenaj, care face parte dintr-un tot mult mai mare.
Poate că ești cel mai simplu angrenaj al celei mai complexe mașinării din lume (nu cred), dar ești aici și ai răspunderea ta. În același mod în care nici un inginer adevărat nu montează o piesă ce nu are nici un rol în motor, tot astfel fiecare dintre ființele umane are un loc și un rol în acest tot global care este planeta și în acest grup enorm care este umanitatea.
La începutul anilor 1990, industria automobilistică a fost revoluționată de un inginer basc, pe care îl chema José Ignacio López de Arriortúa, cunoscut sub porecla de „Superlópez“. În acea perioadă, José Ignacio fusese numit șeful departamentului de achiziții internaționale la General Motors. După
ce și-a luat în primire funcția, a ordonat să se elibereze o hală industrială, a cerut să se aducă acolo o mașină care tocmai ieșise de pe linia de producție și le-a cerut mecanicilor să o demonteze piesă cu piesă.
În momentul în care fiecare dintre miile de piese necesare pentru asamblarea mașinii, de la axul de transmisie până la ultimul șurub sau la garniturile ștergătoarelor de parbriz, a fost desfăcută și așezată pe jos în hală, a cerut să se facă o fișă detaliată a fiecărei piese, fie mare, fie mică, esențială sau accesorie. La sfârșitul fișei erau două întrebări: „De unde o cumpărăm?“ și „Cât costă?“
După ce s-a încheiat „inventarul“, Superlópez a făcut un lucru care nu se mai făcuse niciodată în renumita întreprindere: i-a pus pe inginerii mecanici
să evalueze funcția adevărată a fiecărei piese, oricât de neînsemnată.
Nu fără a confirma înainte că nici măcar o șaibă nu era neesențială, a cerut actualizarea proiectului, a modificat cotele și a evaluat bugetul pentru fiecare dintre piesele mașinii, de la cel mai mic nit până la blocul motorului.
Separată de restul, fiecare piesă și-a recuperat adevărata valoare și și-a găsit cea mai bună proiectare.
La un an după aceea, construirea aceluiași model de mașină, cu o calitate mai bună și cu un randament mai mare, costa cu aproximativ 10% mai puțin, în ciuda faptului că salariile personalului fabricii crescuseră
substanțial.
Noi suntem ca piesele unei mașini, cu toții avem un scop și un sens. Nici unul nu este în plus. Poate vreun Superlópez mai elevat și perfect s-a ocupat să elimine șuruburile și piulițele inutile la un moment dat, poate nici nu a fost nevoie. Ceea ce trebuie să înțelegem este că toți suntem necesari; unii pot realiza o funcție care să pară primordială, și alții poate doar aduc apă la stadion, dar cu toții facem parte din ceea ce se întâmplă. Și e important să ne amintim acest lucru. Pe această cale vom putea de asemenea să reevaluăm ce facem.
Un explorator înainta pe drumul unei văi, unde s-a întâlnit cu un ș ir de muncitori care, unul în spatele celuilalt, cărau bolovani cu roaba. Cărău ș ii veneau de jos, din câmpie, ș i se pierdeau pe poteca prăfoasă care urca pe versantul abrupt al muntelui. Surprins de o asemenea desfă ș u rare de for ț e, exploratorul s-a apropiat de unul dintre cărău ș i ș i l-a întrebat:
– Ce faci aici?
– Păi nu vezi, prostule? răspunde bărbatul. Car bolovani cu roaba.
Exploratorul se apropie atunci de al doilea cărău ș , care nu arăta chiar a ș a de ursuz ca primul, ș i îl întreabă:
– Ce faci?
– Asta e munca mea, car bolovanii ca să pot plăti ș coala copiilor.
Exploratorul se îndreaptă către al treilea cărău ș , care pare să aibă fa ț a luminată de un zâmbet.
Îl întreabă ș i pe el:
– Ce faci?
– Prive ș te într-acolo, străine, către munte. Îl vezi? întreabă muncitorul, arătând către vârf.
Apoi a continuat:
– Construim un templu.
Acest din urmă răspuns poate fi dat numai sub îndrumarea celei mai profunde conștiințe de sine, cea care ne permite să ne înțelegem ca parte dintr-un întreg mai cuprinzător, care se proiectează constructiv către rezultatul global.
Conștiință spirituală
Ceea ce este specific spiritualității ființei umane constă în faptul de a fi conștienți că facem parte din acest tot.
Dar nu numai în aceasta.
În faptul de a fi conștienți și că suntem un corp însuflețit și finit.
În faptul de a fi conștienți de existența unui suflet care trăiește acest lucru și a unei minți care înregistrează această trăire.
În faptul de a fi conștienți de necesitatea întâlnirii, a vieții împărtășite, a comuniunii și a transcendenței.
În faptul de a fi conștienți de cât este de important să trăim cu orizonturi din ce în ce mai îndepărtate.
E posibil ca spiritualitatea, așa cum am spus, să apară odată cu noi și chiar înainte de nașterea noastră, dar această conștiință a spiritualității noastre nu se naște în noi atât de devreme și aproape întotdeauna apare după ce am parcurs o bucată de drum îndepărtându-ne de ea.
Am văzut de atâtea ori acest lucru…
Cineva are tot ce a putut visa la un moment dat, și chiar mai mult.