Beneficiază de toate facilitățile posibile și are un succes remarcabil chiar și în dragoste și, cu toate astea, într-o bună zi, poate într-o seară cenușie, este copleșit de o nevoie inexplicabilă de a plânge.
Fără alt motiv, în afara indispoziției de care este cuprins, nu-și poate scoate din cap un gând absurd, ce revine mereu, ideea că sute sau mii de persoane, chiar în acel moment, s-ar putea să gândească și să simtă același lucru. Dar toți acești oameni care simt la fel chiar în acel moment, în loc să-l consoleze, îl fac să se simtă și mai singur.
Dacă ar veni la cabinetul meu… sau dacă aș putea ajunge eu la el… i-aș
duce această poezie, atribuită lui Rimpoche, ca să știe cel puțin că mulți alții au trecut deja prin astfel de momente.
Construim case din ce în ce mai mari…
ș i familii mai mici.
Cheltuim mai mult… dar avem mai pu ț in.
Cumpărăm mai mult… dar ne bucurăm mai pu ț in.
Locuim în clădiri mai înalte…
trăind vie ț i prea pu ț in profunde.
Călătorim pe autostrăzi mai largi…
Cu min ț i din ce în ce mai înguste.
Avem mai multe facilită ț i…
dar trăim mai incomod.
Avem mai multe cuno ș tin ț e…
ș i mai pu ț ină în ț elepciune.
Mai mul ț i exper ț i… ș i mai pu ț ine solu ț ii.
Mai multe medicamente… ș i mai pu ț ină sănătate.
Sunt vremuri în care mâncăm repede…
ș i digerăm lent.
În care casele sunt fantastice… iar căminele, distruse.
În care ne supărăm imediat…
Dar iertăm cu întârziere.
În care plecăm foarte devreme…
ș i ajungem întotdeauna târziu.
Ridicăm steagul egalită ț ii,
dar sus ț inem prejudecă ț ile.
Avem agenda plină
de telefoane ale unor prieteni
pe care nu îi sunăm niciodată…
Iar rafturile bibliotecii noastre
sunt pline de căr ț i
pe care nu le vom citi niciodată…
Ne câ ș tigăm via ț a,
dar nu ș tim cum să ne-o trăim.
Posedăm din ce în ce mai multe lucruri
ș i le irosim aproape pe toate.
Poate i-aș spune să citească articolul pe care l-am scris acum câteva luni pentru un ziar, acel text cu ton impersonal care în mod evident mi se adresează mie însumi:
„Înstrăinat de spiritualitatea sa, omul crește cu limitările pe care i le impune o mentalitate paralizată, în care se atrofiază dorința de a urma ceea ce este fundamental, mai ales atunci când încearcă să înlocuiască acest lucru cu ce este de prisos… Și cel mai dureros este argumentul nostru, pe care nu îl contrazicem niciodată: procedăm astfel pentru că știm (ni s-a explicat, am învățat) că ne este mai simplu să procedăm în felul acesta decât altfel.“
Evident, funcționăm ca acel bețiv care își căuta cheia în preajma felinarului nu pentru că ar fi pierdut-o acolo, ci pentru că, două străzi mai sus, unde îi
