•dacă își negociază autenticitatea în schimbul unei priviri de aprobare.
Nu pare, prin urmare, o idee bună să accept, nici măcar o clipă, să fac ceea ce este contrar principiilor mele, în conflict cu ideologia mea sau opus evoluției mele… Cu atât mai puțin după ce mi-am dat seama, în acest plan, că singurul lucru pe care îl am de pierdut, dacă ar fi să pierd ceva, ar fi acele aspecte care alimentează partea cea mai rea a narcisismului meu.
Și va trebui să acord atenție „micilor excepții“, pentru că, așa cum am spus, fiecare dintre acțiunile mele, într-un mod sau altul, este capabilă de a schimba sau modifica realitatea altei persoane.
În urmă cu câțiva ani s-a făcut un film fantastic, numit Zbor de fluture.
Filmul este despre influența intersectată, înlănțuită și reciprocă a fiecărui lucru și a unei realități oarecare asupra mediului său și dincolo de acesta.
Acest „efect de domino“, din momentul prezentării sale în fața lumii științifice, a rămas ancorat în exemplul folosit de primii oameni de știință
care au vorbit despre această teorie. Ei afirmau că se poate demonstra științific în ce mod și din ce motiv o variație a ritmului bătăii din aripi a unui fluture în Brazilia poate sfârși, prin intermediul unei înlănțuiri de efecte, să genereze o tornadă în Japonia.
Fără un caracter atât de spectaculos și grandilocvent, dar cu mult mai multă
artă și frumusețe, minunata operă Turandot ne arată, încă din primul act, altă consecință al aceluiași efect declanșator al lucrurilor.
Principele Calaf, pretendent la mâna inabordabilei și odioasei prințese Turandot, se pregătește să-și riște viața, încercând să rezolve enigmele pe care moștenitoarea feciorelnică le inventează în fiecare an.
În piața din Beijing, mii de supuși se adună pentru a fi martori, încă o dată, la căderea capului altui pretendent.
În mulțime, Calaf îl recunoaște pe bătrânul său tată, regele detronat al unei țări îndepărtate… Bietul de el este orb și bolnav, trăind din pomana pe care o cerșește o femeie tânără, pe care o cheamă Liu, pentru a-l întreține.
Calaf își dă seama că întâlnirea cu tatăl său, pe care îl căuta de ani de zile, este de bun augur; cu toate acestea, îl îngrijorează ceva – nu înțelege din ce motiv această femeie necunoscută și-a asumat obligația de a avea grijă de tatăl său și l-a slujit dezinteresat în toți acești ani.
Liu explică, într-o arie superbă, originea acestei fidelități, care apoi o va costa viața…
– Într-o zi, pentru a sărbători aniversarea frumoasei noastre cetăți, povestește Liu, tatăl tău, regele, a organizat o paradă. Eu am coborât din vârful muntelui unde se afla căsuța mea pentru a o privi. În dimineața aceea, acolo, între mii și mii de persoane, când ai trecut… din caleașca ta…
tu… mi-ai surâs…
„Masca maschează și demască“, spunea mereu doctorița Saslavsky.
Unii dintre noi au mers și mai departe și au făcut din această provocare de a transcende unul dintre cele mai importante obiective din existența noastră.
Acceptarea
Nu există nimic pe lume mai moale decât apa… ș i, cu toate acestea, nimic nu depă ș e ș te mai bine decât ea chiar ș i cel mai greu dintre obstacole, apoi î ș i continuă cursul.
Lao Zi
Pe vremea când eram încă student la medicină la Univer sitatea din Buenos Aires, profesorul nostru de psihosemiologie obișnuia să glumească cu fiecare grup nou de studenți, când venea momentul să explice, în linii mari, diferențele dintre principalele patologii psihiatrice.
– Dacă îi punem unei persoane „normale“ o întrebare simplă, referitoare la realitatea externă, chiar dacă ar fi abstractă, de exemplu „Cât fac doi plus doi?“, va răspunde cu siguranță „patru“, demonstrându-și ancorarea în realitate.
– Dacă punem aceeași întrebare unui pacient psihotic, spunea apoi, e posibil să răspundă „doisprezece“ sau „o mie cinci sute“ sau „automobil“, demonstrând astfel că a pierdut contactul cu lumea reală.
– În cele din urmă, spunea profesorul, zâmbind complice, dacă supunem unui test matematic identic un nevrotic, cel mai probabil ne va răspunde:
„doi plus doi fac patru… dar nu suport acest lucru!“
Lăsând gluma la o parte, aceste vorbe de duh reflectă, cu o claritate mai mare decât sute de cărți de specialitate, marea problemă pe care noi, într-o oarecare măsură nevrotici, o avem cu realitatea în care trăim: știm mai mult
sau mai puțin clar cum stau lucrurile, dar pur și simplu (sau nu chiar) refuzăm să le acceptăm.
Când pătrundem în planul spiritual, mare parte a acestui conflict fundamental începe să se risipească. Conștiința existenței aproapelui și noul mod de a ne conecta cu iubirea sunt noi puncte de sprijin pentru a dezvolta o nouă atitudine: acceptarea lucrurilor așa cum sunt.
Spiritualitatea este, înainte de toate, apariția unei deschideri autentice față
de ceilalți, capabilă să creeze un canal nou de comuniune, care se manifestă
chiar și în liniștea unei reflecții.
În această stare de legătură iubitoare cu universul esen țialului, entuziasmul te cuprinde și percepi în jurul tău o frumusețe pe care ochii fizici nu o pot vedea, o energie debordând de fericire și o acceptare definitivă a lucrurilor, persoanelor și situațiilor din jurul nostru.
Încet, încet învățăm și exercităm oficiul și arta de a trăi în armonie fericită
cu lumea reală.
Și nu spun aici că, odată intrat în planul spiritual, te vindeci de nevroză
(deși uneori așa se întâmplă); vreau să spun că acest simptom nevrotic, cel mai emblematic și mai neliniștitor dintre simptomele dificultății noastre de a trăi mai bine, se cuibărește întotdeauna într-un loc mai sănătos, pe măsură
ce parcurgem calea către interiorul nostru. Altfel spus: nu cred că
descoperirea aspectului tău celui mai elevat te reconciliază cu realitatea lucrurilor, nici că a accepta realitatea te conectează cu spiritualitatea, dar sunt sigur că aceste două lucruri, de multe ori, se întâmplă în același timp.
Acceptarea dezacordurilor
