Eu sunt eu, iar tu e ș ti tu. Nu mă aflu pe lumea aceasta ca să- ț i satisfac a ș teptările. Nici tu nu te afli pe lumea asta ca să le satisfaci pe ale mele.
Atunci când tu ș i cu mine ne întâlnim… este frumos. Iar când nu ne întâlnim, nu e nimic de făcut.
Fritz Perls
Parcurgând calea, învățăm că universul este unul și că ceilalți, toți ceilalți, fac parte din el.
Și ne dăm seama că suntem capabili să iubim necondi ționat și să încetăm să
mai iubim în același mod ca până atunci…
Această dublă conștiință va fi, de aici înainte, ceea ce ne va permite să îi vedem pe ceilalți dintr-o perspectivă mai amplă și să ne conectăm cu ei nu numai prin ce avem în comun, ci și prin discrepanțe.
Este absurd să pretind ca o altă persoană să-mi împărtă șească sută la sută
convingerile (nici măcar nouăzeci și nici optzeci la sută), iar asta nu ar avea de ce să fie o problemă, dacă nu ar fi faptul că fiecare trăiește orientându-se și con ducându-se după cum îl determină acele lucruri în care crede.
Dar dacă lucrurile în care crezi depind de ce a trăit sau a învățat fiecare, de ce a citit sau a auzit fiecare, și nu pot exista pe lume două persoane care au trăit sau învățat exact același lucru, va fi inevitabil să presupunem că nu pot exista două persoane care să gândească la fel în legătură cu nimic, cu atât mai puțin în legătură cu adevăruri esențiale. Poate bazându-se pe acest raționament, Jean-Paul Sartre susținea că, dacă două persoane sunt întru totul de acord asupra unui lucru… trebuie să fie vorba despre o neînțelegere!
Puncte de referință
Ca orice explorator, prima dată când parcurgem un drum, culegem anumite fructe, înregistrăm anumite lucruri, ne însușim anumiți parametri care ar putea fi apoi puncte de referință, de care să ne amintim când suntem confuzi sau pentru a ne întoarce în urmă, dacă din întâmplare ne-am rătăcit.
În perioadele mai dificile ale căutării propriei esențe, este posibil să ne centrăm doar dacă putem lua ca referință acele lucruri în care credem, despre care avem o părere, pe care le credem sincer, care au pentru noi forța unei certitudini.
Întotdeauna am crezut că există foarte puține adevăruri autentice fundamentale care rezistă întrebărilor de-a lungul timpului.
Celelalte „adevăruri“, cele relative, poate nu la fel de certe sau certe în mod trecător, ne însoțesc numai o parte a drumului. Credem în ele o perioadă, pentru ca apoi să ne schimbăm părerea sau să descoperim că există alt adevăr, care ne pare „mai adevărat“… Sau pur și simplu îl punem sub semnul întrebării și renunțăm la el, rămânând, cel puțin o vreme, fără
certitudinea pe care ne-o oferă credința noastră și cu dezorientarea logică și de așteptat.
Lumea în care trăim este cât se poate de schimbătoare, diferită de la un moment la altul, în care viteza informa țiilor face să fie greu să păstrezi ideile și senzațiile, să susții credințele sau să optezi pentru adevăruri durabile.
Cele trei adevăruri
Acum câțiva ani, am scris în introducerea cărții mele, Cuentos para pensar, un text în care dădeam asigurări că nu întâlnisem prea multe lucruri în care să am încredere că sunt adevăruri de netăgăduit, care nu numai că durează
în timp, ci și au pretenția de a fi permanente.
Spuneam că am reușit doar să întâlnesc trei dintre aceste adevăruri de referință, idei certe și credibile care, atunci când m-aș pierde și nu aș putea
„să mă organizez“, ar fi în măsură să mă ajute să înțeleg unde m-am oprit și să mă orienteze să îmi continui drumul.
Două dintre aceste adevăruri continuă să influențeze tot ce fac și tot ce spun, continuă să fie punctul de sprijin al modu lui și sensului în care trăiesc. Cel de-al treilea a fost și este prea mult pus la îndoială în mintea mea pentru a împărți cu celelalte onoarea de a se afla pe această listă.¹³
Primul, cel de care vreau să mă ocup acum, încă o dată, spune: Realitatea este așa cum este.
Acest capitol vorbește despre acceptarea acestui adevăr atât de evident.
Despre acest pas necesar pentru a trăi într-un mod mai spiritual.
Despre această provocare adresată educației noastre, care ne împinge să nu acceptăm lucrurile care nu sunt așa cum ne place, cum ne convine, cum ar trebui să fie, cum au fost sau cum ni s-a spus că erau.
Și, în mod special, despre pretenția inutilă de a schimba ceva fără să fi acceptat înainte că lucrurile stăteau într-un anumit mod.
Este ușor de scris „ceea ce este este“ și nu e deloc complicat să înțelegi ce înseamnă și să fii de acord, și totuși pare să nu fie atât de simplu să trăiești conform acestei idei.
Iar folosirea acestui concept ca referință implică să accepți că lucrurile, faptele, situațiile și persoanele sunt, nici mai mult, nici mai puțin, așa cum sunt; și că, chiar și acceptând că poți să dorești să schimbi ceva din realitate, ea se poate schimba numai pornind de la acest adevăr.
Iar întrebarea ar putea fi: Cum să descoperi ceea ce este? Pentru că, în definitiv, eu văd doar cu ochii mei, și se știe deja că nu sunt sută la sută de încredere. Iar acest lucru este atât de sigur, încât unii dintre noi ajung să se îndoiască de obiectivitatea autentică.
Revine atunci îndoiala: „Ceea ce este este“. Cum să știi ceea ce este?
Răspunsul fenomenologiei
Contemporan cu Sigmund Freud, Edmund Husserl afirma că realitatea trebuie înregistrată așa cum se manifestă, fără să adăugăm fenomenului observat nici o judecată de valoare și nici o interpretare intelectuală
referitoare la cauza sau la contextul său, dat fiind că deformează realitatea.
Căutarea a ceea ce este trebuie să se bazeze pe ceea ce este evident, și nu pe privirea influențată întotdeauna de intenționalitatea observatorului. Acest lucru presupune, evident, o anumită disciplină și, desigur, un oarecare antrenament, pentru a reuși să înregistrezi ceea ce percepi fără a include (și fără a exclude) informații preconcepute.
În cadrul unui experiment care avea să-l facă celebru, renumitul cercetător behaviorist B.F. Skinner a recrutat două echipe de cercetători pentru a evalua comportamentul a două grupe de cobai. Cercetătorii de pe Coasta de Est au primit cobaii cu blană albă, care, conform rapoartelor anterioare, erau mai abili și învățau mai ușor, în timp ce oamenii de știință de pe Coasta de Vest aveau să se ocupe de cobaii cu blană cenușie, considerați a priori ca fiind mai stângaci și mai înceți la învățătură. Era vorba despre o evaluare comparativă complexă a capacității de a învăța un traseu într-un labirint, înainte și după folosirea unor doze mici de vitamina C. După
câteva săptămâni, echipele de cercetători și-au prezentat rapoartele și au confirmat rezultatele așteptate: cobaii albi nu numai că au demonstrat că
erau mai inteligenți din start, dar și-au îmbunătățit și capacitatea de învățare cu ajutorul vitaminelor; în schimb, celălalt grup a rămas la fel de greoi pe durata întregii probe. Firește, succesul experimentului a putut fi evaluat corespunzător numai când doctorul Skinner le-a dezvăluit că ambele grupe de cobai aveau aceeași origine (unii fuseseră vopsiți cenușiu, alții nu). Adevăratul obiectiv al experimentului nu a fost observarea
comportamentului animalului, ci a conduitei umane: să demonstreze că
