Cuvinte atât de îndepărtate de adevărata întâlnire cu celălalt și, fără
îndoială, atât de prezente în schimburile noastre verbale de fiecare zi.
Într-o veche tavernă din Madrid, alături de străvechi afișe publicitare de la începutul secolului trecut, există în continuare un afiș pe care scrie:
„Interzis să se vorbească despre politică și religie.“
Anunțul pare să sugereze (sau mai curând vrea să sugereze) că problema este subiectul discuției, minimalizând astfel importanța atitudinii celor care discută, când, în realitate, și cel mai neimplicat dintre spectatori își poate da seama că lucrurile nu stau astfel.
În orice caz, patronul acelei taverne madrilene nu și-a dat seama încă de faptul că adevărata problemă a omului nu constă în respectul scăzut pe care îl are față de ideile altora, ci, mai ales, în stima scăzută pe care o are față de propriile idei.
Se poveste ș te că un renumit lider revolu ț ionar dispre ț uia, critica ș i sanc ț iona cu asprime activitatea ș i prezen ț a Bisericii Catolice în ț ara sa.
Cineva l-a abordat într-o zi pentru a încerca să-i sugereze că, dată fiind opozi ț ia sa atât de convingătoare, ar putea adopta pentru el ș i pentru poporul său altă religie, care să nu fie cea catolică.
Generalul l-a privit cu gravitate pe interlocutor ș i i-a spus:
– Despre ce vorbim aici? Ai înnebunit? Dacă nu cred în Biserica adevărată… o să cred în alta?
Revin la localul din Madrid… îți promit că data viitoare când voi mai trece pe la taverna certurilor, am să fac o adăugire la anunțul atârnat pe perete, încât să sune astfel:
Interzis să se vorbească despre politică ș i religie
fără a te lua în râs pe tine ș i propriile idei.
Sunt mai mult ca sigur că, dacă se va da curs sugestiei mele, și publicul va respecta restricția, certurile se vor termina imediat.
Cealaltă rețea
În același mod în care, dincolo de limita pielii noastre, facem parte dintr-o rețea transpersonală, în interiorul nostru trăim într-o urzeală specială, constituită din fațetele distincte ale personalității noastre (și, printre acestea, fără îndoială, latura noastră spirituală, de multe ori uitată).
Revin la imaginea recent introdusă a năvodului de pescuit. Oricât ne-am strădui să ne negăm esența, spiritul nostru susține partea sa din rețeaua din care facem parte, și de fiecare dată când trage de ea, noi, ceilalți, simțim și înregistrăm acest lucru. De asemenea, de fiecare dată când una dintre fațetele noastre, de exemplu corpul, trage de rețea (se forțează prea tare, se rănește sau se îmbolnăvește), acest lucru îl simte, evident, spiritul.
Din acest motiv, oricât am vrea să negăm, oricât ne-am impune să o ignorăm, oricât am căuta să o ascundem, spiritualitatea noastră este mereu prezentă. Și nu pare o idee bună să ne prefacem că nu auzim cum ne cere să-i acordăm atenție, pentru că în nici un caz nu vom reuși să o facem să
dispară și, mai devreme sau mai târziu, va începe să strige, din ce în ce mai tare, până când ne vom ocupa de ea. (După părerea mea, pe care știu că o împărtășesc mulți, unele dintre problemele cu care se confruntă în prezent societatea sunt consecința faptului de a nu acorda suficientă atenție chemării aspectelor noastre mai elevate și fundamentale.) Poate că în familie ne manifestăm conștienți de prezența acesteia, iar în discuțiile cu prietenii susținem și apărăm un mod de a gândi mai mult decât
spiritual… și, fără îndoială, puțin după aceea, când vine momentul să
acționăm, ne comportăm ca și cum gândurile și cuvintele noastre s-ar afla într-o parte, iar comportamentul nostru cotidian s-ar afla în alta. Mai rău este că, de prea multe ori, unele dintre aceste acțiuni „incongruente“ nu sunt erori nevinovate și nici simple scăpări. Mai curând sunt reacții repetitive și clasice, condiționate de educația noastră, proiectate astfel încât să obținem unele avantaje care ne satisfac egoul sau vanitatea, sau care ne propulsează
în direcția atingerii unor obiective ce garantează aplauze, faimă și chiar o oarecare putere.
Iar partea cea mai proastă este că această lipsă de demnitate este de obicei inutilă, pentru că, de cele mai multe ori, dorința exagerată de succes se transformă în catastrofă personală, din care este foarte greu să revii, pentru că aceste „mici scurtături duc la devieri mari“.
A trăi în congruență
Gândirea mea poate evolua (și este mai mult decât sănătos să fie astfel), modul meu de a vedea lucrurile azi poate fi radical diferit de felul în care le vedeam ieri, dar între un moment și altul, sau între cele două idei, trebuie să
existe un fir conducător al procesului care permite înțelegerea schimbării cunoștințelor și a procesului. Cele două gândiri, chiar dacă sunt contradictorii, sunt congruente: una, cu persoana care eram în acel moment, și alta, cu cea care sunt acum (presupunând că nu mai sunt același).
Astăzi pot fi de stânga, și mâine de dreapta; astăzi îmi pot plăcea blondele, și mâine brunetele (sau bruneții); astăzi pot fi catolic, și mâine musulman, ateu sau să profesez legea lui Moise; astăzi pot ține cu Madrid, iar mâine cu Barça (mă rog, nici chiar așa…), dar important este că am fost mereu fidel modului meu de a simți și gândi. Nu e același lucru să fiu în contradicție cu trecutul meu (poate să fie chiar un lucru de dorit ca normă evolutivă) cu incongruența mea de aici și acum.
Încă o dată, amintesc parabola bărbatului care plânge în fața maestrului său, tânguindu-se din cauza unei imagini care îl chinuie:
– Mă gândesc la ziua în care o să ajung în cer. Poate Dumnezeu mă
a ș teaptă ca să mă întrebe de ce nu am fost ca Moise, ca Iisus sau ca Gandhi… Mă nelini ș te ș te faptul că îmi dau seama că nu voi putea să
găsesc decât scuze absurde…
Maestrul îl prive ș te ș i îi spune:
– Ș i mie mi se întâmplă acela ș i lucru… dar în alt mod. Dacă atunci când ajung în cer Dumnezeu îmi pune această întrebare, ș tiu că am multe argumente să-i aduc. Fire ș te, dacă nici nu ajung bine în cer, ș i El m-ar întreba: „De ce nu ai fost a ș a cum e ș ti cu adevărat?“, ș tiu că nu voi putea decât să plec capul ș i să nu scot o vorbă, pentru că nu a ș avea nici un răspuns de dat…
În cariera mea de psihoterapeut, am încercat să-i ajut pe alții să trăiască
vieți congruente și i-am văzut pe mulți dintre ei abandonând congruența la care ajunseseră, fără măcar să-și pună problema dacă acest lucru se justifică, pentru a porni în căutarea unui obiectiv despre care presupuneau că ar fi o urgență emoțională sau, pur și simplu, în căutarea cuiva care le părea mai important decât orice pe lume. Nu e un lucru rău, așa sunt pasiunile (iar a te îndrăgosti este cea mai frumoasă dintre toate pasiunile, fără nici o îndoială).
Dar este bine să știm că oricare dintre noi va sfârși prin a fi incongruent:
•dacă încearcă să mulțumească pe altcineva și renunță să fie centrul propriei existențe;
•dacă dorește să răspundă sau să se adapteze unui model care nu îi este propriu;
•dacă încearcă să pară că este ce ar trebui să fie, în loc să fie ce este;
•dacă separă ce gândește de ceea ce simte și ceea ce simte de ceea ce face;
