căzuse de fapt… nu era suficientă lumină să o găsească…
Ne purtăm ca și cum ne-am încăpățâna să coborâm pe acea scară, cea a dezvoltării personale, despre care mexicanul Alfredo Torres spunea că este proiectată doar pentru urcare.
Nu este vorba despre această poezie… și cu atât mai puțin despre articolul meu, dar după ce ai trăit un episod ca acela pe care îl descriu, te trezești de multe ori cu senzația clară de a înțelege dinăuntrul tău diferența dintre transcendent și neînsemnat.
Cele trei moduri de a transcende
Un aspect înrudit cu intrarea noastră în planul spiritual este chiar conștiința transcendenței vieților, actelor și ideilor noastre.
Cuvântul „transcendență“, în sens literal, înseamnă „a ajunge dincolo de“.
Dincolo de ce? Dincolo de limitele noastre fizice și temporale.
Fundamentul unei întregi filosofii de viață.
Pe de o parte, deoarece înseamnă că actele noastre, oricât de neînsemnate ar fi, au întotdeauna consecințe asupra a ceea ce ne înconjoară și este evident că această conștiință adaugă o răspundere mai mare în ceea ce privește comportamentul nostru (cu atât mai mult dacă ne gândim că aceste efecte ating, chiar dacă uneori nici nu ne dăm seama, persoane pe care nu le cunoaștem sau care nici nu știu că existăm).
Pe de altă parte, deoarece dorința sau necesitatea de a transcende s-ar putea defini, dacă pot face o simplificare extremă, drept intenția (asociată unei conduite congruente) de a lăsa o urmă asupra altor persoane, în alte locuri și chiar în noi înșine, în alt timp sau în alte dimensiuni.
Să presupunem că echivalentul modului de a fi și de a acționa al unei persoane ar putea fi simbolizat prin evolu ția și randamentul unui pom. Un mod de a-i evalua viața „pomicolă“ (nu unicul, bineînțeles) este să-i urmărești recolta de fructe, de la naștere până la moarte.
Dacă privim, de exemplu, mărul care crește în grădina prietenului meu Kike, descoperim că nu toate fructele sale au aceeași mărime. Unele mere sunt mai mari, și altele mai mici (în ciuda efortului real și al investițiilor efective pe care le face Kike pentru ca lucrurile să nu stea astfel).
Observăm, de asemenea, că merele de anul acesta sunt mai roșii și de o calitate mult mai bună decât cele din anii anteriori, sau invers. În plus, făcând o sinteză a rezultatelor, reiese că prunul său a dat o recoltă mai bogată decât mărul.
Ar transforma vreuna dintre aceste constatări, chiar dacă ar fi absolut certă, acest pom în ceva absolut neimportant sau demn de dispreț?
Bineînțeles că nu.
Evident, valoarea și sensul mărului nu pot fi apreciate exclusiv în funcție de cantitatea de mere pe care pomul ne-a dat-o anul acesta și nici prin vreo altă
„valoare cuantificabilă“, măsurată într-un anumit moment punctual al existenței sale. Trebuie evaluate, în orice caz, prin ceea ce a dat pe tot parcursul vieții sale.
Importanța și forța generatoare ale dorinței de a transcende sunt atât de mari, încât pentru mulți (printre care mă număr și eu) se află pe lista acestor nevoi „înnăscute“, care ni se impun în mod natural, fără a fi nevoie nici să
ne gândim la acestea și nici să le justificăm.¹²
În acest sens, văd trei tipuri de căutare a transcendenței, care corespund multor altor stiluri, drumuri și dorințe.
Din punctul meu de vedere, există o transcendență pe care am putea să o numim orizontală, alta pe care aș defi ni-o ca fiind verticală și, în cele din urmă, una căreia i-aș atașa adjectivul perpendiculară.
Transcendența orizontală este ceea ce se urmărește și se obține în raport cu semenii, vecinii, prietenii, compatrioții, contemporanii tăi. Este cunoscută
ca popularitate, renume sau glorie. Dacă reușești transcendența orizontală, restul oamenilor vor afla de existența ta. Te transformi într-o referință, într-un idol sau într-un erou. Fie că ești conștient de asta, fie că nu, pe mulți îi afectează ce faci sau spui; îi atinge, influențându-le (mult sau puțin) deciziile, gusturile sau modurile în care analizează lucrurile.
Transcendența verticală include, în schimb, factorul timp. Are legătură cu faptul că acest „renume“ sau această influență îți traversează viața și timpul. Amintirea celui care ai fost continuă să existe și când tu nu mai ești; sunt mulți cei care apreciază ceea ce ai făcut, uneori până într-acolo încât te transformă într-un model de urmat. Ca să dăm un singur exemplu, Miguel Cervantes a scris Don Quijote la începutul secolului al XVII-lea și, deși cartea nu a fost bine primită la vremea sa, astăzi, după patru sute de ani, continuă să fie considerată de critici o bijuterie literară, iar autorul acesteia, un exemplu de romancier ideal.
În sfârșit, în cadrul transcendenței pe care o numesc perpendiculară, persoanele nu acționează niciodată în funcție de aprecierea sau de recunoașterea bărba ților și femeilor din jurul lor, nici a celor care vor veni.
Se face, se gândește și se acționează în funcție de alt plan al existenței, poate în funcție de viața eternă sau de o presupusă reîncarnare care va urma după moarte, ori de simpla privire a unei instanțe superioare sau metafizice.
Această căutare este cea a unei transcendențe în planul sacru sau divin.
Valori și transcendență
Așa cum este evident, această dorință de a transcende, fie orizontală, fie verticală sau perpendiculară, indică o direc ție, marchează un sens și determină o formă de acțiune care, în toate cazurile, ar trebui să se poată
conjuga ușor cu o scară de valori determinată și proprie.
Nu se pot confirma, în timp ce susținem că intențiile noastre sunt bune, condiționările alienante pe care societatea le impune celor mai tineri.
Nu se poate vorbi despre iubirea față de aproape, în timp ce susținem că
„este îndreptățit“ să omori, să torturezi, să incendiezi sau să mutilezi ființe umane pentru a salva interesele sau integritatea altor ființe, cel puțin la fel de umane ca acelea.
Nu se poate clama sus și tare respectul față de individualitate, legiferând apoi ce anume „trebuie făcut“, în mod obligatoriu, pentru a fi „cineva în viață“.
Nu se poate trăi înălțând osanale cuplului pe care l-ai construit, și în intimitate să te cerți pentru cel mai mărunt spațiu de putere.
De fiecare dată când mă ocup de un cuplu care se ceartă prea mult, povestesc următoarea istorie, extrasă aproape în întregime dintr-un fapt real: El, după o ș edin ț ă foarte dureroasă la psiholog, în timpul căreia a vorbit despre ea ș i despre neîn ț elegerile lor, se întoarce acasă ș i (poate pentru prima oară fără inten ț ii rele) îi spune so ț iei:
– Nu te-ai gândit niciodată că una dintre problemele noastre este că suntem prea competitivi?
Ea, furioasă, îi răspunde:
– Bineîn ț eles că m-am gândit. Cu mult înaintea ta… Idiotule!!!
Să fii în competiție, să impui, să manipulezi.
