Exemplul Maicii Tereza este un simbol al religiozității și, în același timp, un exemplu indubitabil de legătură între credință și spiritualitate. Cu atât mai mult, dacă ne gândim că opera sa continuă prin acele călugărițe ale ordinului său care au învățat totul alături de ea.
Se poveste ș te că, într-o seară, o tânără din lumea bună europeană a asistat consternată cum o călugări ț ă din ordinul Maicii Tereza cură ț a cu aten ț ie,
îngenuncheată în plină stradă, rănile pestilen ț iale ale unui lepros.
După ce călugări ț a a terminat cu îngrijirea bolnavului, tânăra i-a spus:
– Eu nu a ș putea face a ș a ceva nici pentru un milion de dolari.
Călugări ț a i-a luat mâinile într-ale sale ș i, coborând vocea, ca ș i cum ar fi fost un secret, a răspuns:
– Nici eu.
Ai să mă întrebi, după atâtea divagații filosofice și atâtea ocolișuri, dacă azi mai cred în Dumnezeu.
Îți răspund cu sinceritate:
Cu fiecare zi cred mai mult.
Dar adaug…
Nu am acceptat niciodată (și sper să nu ajung să accept) ideea unui Dumnezeu vanitos, care trebuie lăudat și ridicat în slăvi, pentru a ne lăsa în pace.
Nu cred într-un Dumnezeu care se supără de fiecare dată când nu facem ce ne spune (chiar dacă ar fi sigur că El este cel care ne spune).
Îi accept existența, dar îmi rezerv dreptul de a crede, chiar și din comoditate, că mi-l pot imagina ca pe un tată iubitor, respectuos, înțelegător, benefic, tandru, omniprezent și cât se poate de milostiv. Ceea ce nu ar fi o problemă, pentru că El chiar așa este.
Primii misionari în Orient, adevărați exploratori și aventurieri, aproape întotdeauna iezuiți, au adus în Occident, printre multe alte lucruri, tehnicile de concentrare, controlul corpului, relaxarea conștientă și învățăturile de non-violență, care aveau să se coaguleze în paradigma Gandhi.
Are legătură, de exemplu, cu interzicerea consumului de carne de porc, din cauza riscului de îmbolnăvire de pestă porcină.
Cartea a II-a
Descoperirile
Omul în rețea
Acceptarea
Intuiția
Iubire și spirit
Omul în rețea
Facem parte dintr-o structură mai mare
Timp de mai mulți ani, am lucrat cu Julia Atanasopulo și cu Ernesto Vitale ca terapeut de grup, coordonând ateliere terapeutice săptămânale și, ocazional, ședințe de terapii prelungite, pe care le numeam „Laboratoare“.
Am învățat de la mulți maeștri, colegi și terapeuți sute de dinamici, jocuri și activități pe care le propuneam partici panților la atelierele noastre, cu intenția de a declanșa atât de așteptatul moment al „înțelegerii“, pe care îl doream pentru ei și pentru noi înșine. Uneori lucram cu deghizări; alteori, cu jocuri de rol; de multe ori, cu măști.¹¹ Unul dintre exercițiile care îmi plăcea cel mai mult era cel de la începutul atelierului, pe care îl numisem
„Viața în rețea“.
Imediat ce soseau cu toții și chiar înainte ca participanții să se prezinte, îi rugam să se ridice în picioare și să formeze un cerc în jurul unui năvod de pescuit, care era întins pe jos, chiar în centrul sălii.
Odată așezați acolo, îl invitam pe fiecare, în liniște, să apuce ferm cu mâna una din marginile năvodului.
Imediat ce înțelegeau ce aveau de făcut și toată lumea făcea întocmai, eu le propuneam să facă un pas în spate, fără să dea drumul năvodului, și să-l întindă puțin.
Cu năvodul de pescuit deja în aer, îi rugam să închidă ochii și le spuneam că aveam să ating pe unul dintre ei pe spate; cel ales trebuia să tragă
năvodul către el, tot în liniște și fără să bruscheze, ca să nu dezvăluie cine fusese cel atins.
Când participantul care simțea atingerea întindea puțin năvodul, îi întrebam pe ceilalți dacă simțeau vreo diferență.
Bineînțeles, toți spuneau în cor că da.
Repetam apoi exercițiul cu fiecare dintre participanți, pentru ca toți să
parcurgă experiența, și, după ce fiecare dintre cei care formau cercul constatase personal că până și cea mai ușoară smucitură a năvodului era simțită de întregul cerc, îi îndemnam să deschidă ochii și să îi privească pe restul participanților.
– În viața de zi cu zi, le spuneam, lucrurile funcțio nează exact la fel. Ai putea crede că ceea ce faci sau nu mai faci nu are nici o repercusiune asupra celorlalte persoane, dar lucrurile nu stau niciodată așa. Atunci când smucești puțin de bucata asta de urzeală care este viața ta, în partea cealaltă
se află persoane pe care nu le cunoști deloc și altele care nici măcar nu îți imaginezi că se pot afla acolo, dar care îți înregistrează acțiunile, se bucură
de beneficii sau ajung să plătească cel puțin o parte din consecințele tuturor acțiunilor tale.
Vechea tradiție hasidică are o imagine foarte asemănătoare. Tainicele cărți sacre spun că, în Antichitate, în fiecare an avea loc o coincidență
