În domeniul meu, aceasta se cheamă congruență și a fost obiectivul meu terapeutic de referință în ultimii treizeci de ani de lucru cu adulții, cu cuplurile și cu grupurile.
Spiritualitate și principii
Explorându-ți aspectul spiritual, vei descoperi anumite valori și principii din interiorul tău și care de multe ori conțin unele dintre cele mai bune virtuți ale tale, care erau în hibernare, uitate în conștiința ta sau încuiate cu lacătul.
E imposibil să nu te întrebi: oare nu există și niște monștri ascunși în străfundul propriei mele persoane, care să iasă la lumină pe parcursul acestei căi?
Îți răspund scurt: NU.
Te asigur că nu.
Mai mult, dacă apare vreun monstru periculos sau amenințător, acesta va fi un mod în care vei afla că nu te afli, de fapt, pe calea spirituală.
Nu te afli, când calea ta spirituală te îndepărtează de oameni.
Nu te afli, când religia devine politică.
Nu te afli, când instituția care ne reunește devine dogmatică.
Nu te afli, când teama depășește credința.
Nu te afli, când ideea de Dumnezeu devine utilitară.
Credința pe care am învățat-o
Eu am fost educat într-o casă în care Dumnezeu era o pre zență importantă.
În fiecare situație semnificativă sau periculoasă pentru unii dintre noi,
mama mea, mai ales ea, cerea, promitea sau mulțumea generoasei priviri divine. Într-un anume fel, era logic și de așteptat că, odată cu sosirea perioadei turbulente a adolescenței, ideea de Dumnezeu nu a scăpat de întrebările mele referitoare la tot și la toți și nici nu s-a menținut la marginea revoltei mele fără discriminare (o atitudine pe cât de logică și de așteptată la un adolescent, pe atât de iritantă și nepotrivită la un adult).
Îmi amintesc că nici faimoasele căi ale Sf. Toma din Aquino (pe care mi le-a recomandat să le citesc dragul meu părinte Ramon, când întrebările mele s-au transformat în interogatoriu) nu au reușit să mă convingă, chiar dacă
măcar mi-au lămurit faptul că nu trebuia să mă preocupe să aflu dacă
Dumnezeu există, ci să decid dacă Dumnezeu există pentru mine.
A crede în Dumnezeu, a accepta existența sa ca pe un fapt și a-l menține prezent aproape în fiecare moment (așa cum făcea mama) mi s-a părut întotdeauna rezultatul unui amestec minunat de emoție și decizie.
Nu poți avea credință dacă în mod conștient te dezici de ea, dar nu e suficientă nici simpla decizie de a crede. Credința se alege, se simte și se pune în practică, dar nici unul dintre aceste lucruri nu se poate impune din afară.
Uneori, așa cum mi se întâmpla și mie, conflictul este intern. Inima spune da, dar mintea se opune, încercând să demonstreze că Dumnezeu nu există, chiar dacă în acest scop trebuie să negi sau să minimalizezi unele dintre propriile trăiri sau senzații. Și atunci facem prostia de a supune îndoielile noastre arbitrajului științei, într-o încercare absurdă de a raționa asupra iraționalului sau de a explica ceea ce este inexplicabil.
Louis Pasteur (după părerea unora, Albert Einstein) spunea:
„Puțină știință ne depărtează de Dumnezeu. Puțin mai multă ne apropie de El.“
În final, credința în Dumnezeu nu este rezultatul unei dezbateri interioare, ci consecința unei trăiri în mod necesar personale și netransferabile (ca și
spiritualitatea în sine), care ne face să simțim și să știm că există, mai mult decât să analizăm dacă există sau nu.
Dumnezeul în care crezi poate nuanța și da culoare trăirii tale spirituale, dar nu o determină, decât dacă tu decizi să o facă, dat fiind că spiritualitatea se poate explora și ea (deși nu în același mod), crezând în Dumnezeu sau negându-i existența.
Unul dintre personajele cele mai spirituale din istorie a fost, pentru mine și pentru mulți alții, Maica Tereza din Calcutta. Femeia aceasta, pe atât de extraordinară pe cât era de fragilă, a ajuns în India din Albania natală, unde și-a aflat vocația religioasă.
Extraordinar de implicată în misiunea pe care i-a încre dințat-o Biserica, Maica Tereza a trăit dăruindu-și viața nu săracilor, ci „urmașilor“, cum îi numea pe cei care erau atât de săraci, încât nici măcar nu putea ajunge să
știe cât de săraci erau. Avea o credință profundă și o încredere de neclintit în Dumnezeu, și această religiozitate, după cum spunea chiar ea, îi amplifica în fiecare zi legătura sa cu spiritualul și sacrul.
Viața i-a fost plină de episoade surprinzătoare și de anecdote unice care, după moartea sa, au devenit legende.
Centrul său din Calcutta a fost, în perioada vieții Maicii Tereza (și continuă
să fie și azi), unul dintre locurile pe care multe personalități le vizitează în mod obligatoriu. Bărbați și femei, bogați sau celebri obișnuiau să viziteze căminele pentru săraci și bolnavi.
Dominique Lapierre, scriitorul francez care a locuit trei ani în cartierele cele mai sărace din Calcutta, în contact permanent cu munca și gândirea vie a Maicii Tereza, povestește că aceasta era conștientă că unii dintre acești vizitatori nu doreau decât să-și facă o fotografie în acel loc, iar ea nu le spunea niciodată nu, nu îi respingea, bineînțeles; dimpotrivă, se ocupa de ei, îi conducea prin locurile cele mai deprimante. În ciuda a ceea ce ar putea crede unii, atitudinea sa nu era condiționată de donația pe care o puteau face aceștia, așa cum spunea chiar ea: „Misiunea mea este să fac mai mult
pentru cei care au mai puțin și nu vreau să ratez posibilitatea de a ajunge la inima acestor persoane care au mult numai din ce este material“.
La cinci ani de la experiența sa din India, Lapierre a scris o carte minunată, numită Orașul bucuriei, numele pe care îl dăduse unui cartier de colibe extrem de sărac din Calcutta și care este un imn adus vieții, un imn al credinței și un omagiu închinat devoțiunii, nu numai creștine, ci și universale.
În aceste pagini, scriitorul povestește că într-o zi i-a propus Maicii Tereza să facă o grevă a foamei în fața sediului Națiunilor Unite.
– Nimeni nu va putea închide ochii în fa ț a unui astfel de protest, a spus el, va fi un mod eficient de a-i impresiona pe cei care de ț in frâiele puterii.
Maica Tereza l-a privit cu un surâs ș i i-a răspuns:
– Mă interesează oamenii care nu au o bucă ț ică de pâine ca să mai supravie ț uiască încă o zi. Nu pot merge să mă ocup de umanitate, când cineva lângă mine este gata să moară de foame. Există alte persoane în lume care pot da această bătălie ș i lupta pentru drepturile omului. În Calcutta, ne confruntăm cu mizeria totală a celor care trăiesc aici ș i nici măcar nu ne ajunge timpul ca să ne ocupăm de to ț i.
