ideile preconcepute ale cercetătorului modifică rezultatul observației.
Experimentul lui Skinner stabilea în mod clar falsitatea rigidei poziții științifice clasice și „raționaliste“ care por nește de la ideea că există o realitate „obiectivă“, independentă de observator.
Evident, nu e același lucru să pornești de la ideea că lucrurile sunt așa cum sunt – dincolo de faptul că poți fi capabil sau nu să le percepi – cu faptul de a porni de la ideea că nu există absolut nimic care provine din afară, nici care se impune sau îmi condiționează perceperea realității.
Care este modul corect de a aborda lucrurile? Nu există, nici una nu este mai bună și nici mai potrivită, sunt pur și simplu două poziții diferite, două
moduri de abordare a vieții.
Pentru a da un exemplu, în abordarea tradițională a filosofiei referitoare la dilema copacului care cade în pădurea tăcută¹⁴, știința pură nu va ezita să
asigure că face zgomot, chiar dacă nimeni nu-l aude, dar analiza fenomenologică s-ar putea să se îndoiască de acest lucru sau, cel puțin, să
pună sub semnul întrebării conceptul de „zgomot“ atunci când nu e nimeni care să-l audă sau să-l măsoare.
A percepe totalitatea fără „a o argumenta“ propune includerea în fenomenul observat a prezenței și a privirii observatorului ca parte a unei realități indisolubile, înțelegând obiectivitatea ca pe o simplă coincidență a subiectivităților. În acest sens, atunci când cineva îmi solicită „opinia mea obiectivă“, glumesc spunându-i că nu-i pot îndeplini această dorință, deoarece, în acest sens, eu ar trebui să fiu un obiect, ceea ce nu sunt.
Este cât se poate de evident că simpla culegere pasivă a datelor pe care le aduc simțurile nu permite captarea contextului complet al realității și, cu atât mai puțin, posibili tățile acesteia. Este mai mult decât cunoscut paradoxul bondarului – având în vedere greutatea insectei, anvergura aripilor sale și structura sa aerodinamică, este imposibil ca acesta să zboare, și totuși…
Când e vorba să încercăm să înțelegem lumea înconjurătoare, Gregory Bateson recomandă să distingem realitatea pur fizică de cea care se poate observa în comportamentul fiin țelor vii, subliniind cota de imprevizibil a acestora din urmă.
În lumea obiectelor, se poate stabili o relație cauzală precisă și se pot prevedea consecințele; în lumea ființelor vii, putem presupune, dar nu putem da asigurări. Lucrurile se realimentează, iar rezultatele variază până
la infinit, condițio nate și de înlănțuirea circulară pe care o produce fiecare stimul și de reacția acestuia (un lucru pe care psihoterapeuții l-ar putea îngloba generic în ceea ce numim mecanismul de feedback).
Rezumând, nu-mi dau seama dacă se poate ști ce este cu certitudine adevărat, dar am învățat că orice creștere personală tinde cel puțin să te ajute să te poți informa din ce în ce mai bine cu privire la modul în care este realitatea pentru alții, chiar dacă numai în sensul în care propria privire devine mai eficientă referitor la ce înseamnă „a-ți da seama“. A-ți da seama de ce este în afară și de ce este înăuntru.
A accepta. A se accepta. A-i accepta pe alții În plan spiritual, o percepere a exteriorului fără prejudecăți și fără
condiționări parcurge în mod ideal calea întâlnirii și favorizează
comunicarea cu ceilalți.
Acesta este planul în care se termină învățarea ascultării fără interpretări, eliminând ideile preconcepute și așteptările, derivate întotdeauna dintr-o idee preconcepută referitoare la cine suntem (adică referitoare la cine eram înainte de acest moment) și la cine dorim sau credem că sunt ceilalți.
Dacă vrem să ne bucurăm de un concert, trebuie să încercăm să-l captăm și să-l înțelegem ca pe o totalitate. Dacă nu suntem cunoscători cu auzul
antrenat și ne oprim la virtuozitatea primei viori, vom pierde ceva din frumusețea muzicii.¹⁵
Din această perspectivă, fiecare întâlnire cu altă persoană (și fiecare moment din viața noastră) poate fi o experiență irepetabilă, dacă învăț să o trăiesc ca pe un tot, valabilă în sine și indivizibilă. Să renunțăm astfel pentru totdeauna la comentarii de genul: „Mi-a plăcut ce a spus, dar nu cum a spus“ și alte multe formulări ofensatoare și să depășim cu această ocazie mania noastră dăunătoare de a scormoni permanent în detalii, încercând să
descoperim „ce îi lipsește acestei situații pentru a fi perfectă…“
Nu este posibil să circul în acest plan dacă nu o fac decis să mă cunosc și să
mă accept, în același timp mobilizându-mă să te cunosc pe tine și să mă las cunoscut, cu intenția primară și sinceră de a te accepta așa cum ești, chiar știind că, în mod sigur:
•nu ești așa cum mi-ar plăcea mie și nu ai de ce să fii astfel;
•nu ești așa cum îmi convine mie în anumite momente și nu ai de ce să fii astfel;
•nu ești așa cum aș vrea să fii uneori și nu ai de ce să fii astfel;
•nu ești așa cum am nevoie să fii astăzi și nu ai de ce să te străduiești să fii astfel;
•nici măcar să nu pari astfel.
Tu ești așa cum ești și este răspunderea și sarcina mea să te accept, deși faptul de a accepta nu înseamnă că îmi place.
Înțelegerea amestecată cu acceptarea
Există trei forme de relaționare cu celălalt.
Una este să te înțeleg, cea mai ușoară formă dintre toate. Pentru că
înțelegerea ține „de cap“, ține de intelect.
Înțelegerea este de la o minte la altă minte. Eu înțeleg ce-mi spui și înțeleg obiectivul comportamentului tău. Îl înțeleg, îl pot explica și chiar justifica, dar asta nu garantează nimic… este, de asemenea, posibil ca astfel să nu accept acest lucru.
Ceva mai profund – să spunem ceva mai implicat – decât faptul de a înțelege este să îți dai seama. Dacă am spus că faptul de a înțelege este un lucru care ține de cap, a-ți da seama ține de inimă. Spun că îmi pot da seama de ceea ce simți pentru că eu simt înăuntrul meu același lucru ca și tine sau pentru că recunosc că în locul tău aș simți același lucru sau pentru că, la un moment dat, am fost exact în această situație și am simțit ceva foarte asemănător…
Asta înseamnă să-ți dai seama ce se întâmplă cu celălalt; este ceva foarte greu și mai mult decât temerar.
Fără îndoială, în ciuda acestui lucru, uneori nu este suficient.
Nu doar pentru că faptul de a-ți da seama nu include a înțelege (sunt procese separate și independente), dar și pentru că nici înțelegerea, oricât de emoționant ar suna, nu garantează acceptarea.
A accepta este puțin mai mult.
