recunoaștem: adulții au învățat să discrediteze aceste senzații. Uneori, minimalizându-le sub denumirea de „fantezii infantile, fără nici o bază“; alteori, discreditându-le și numindu-le „simple impulsuri“; alteori, în sfârșit, exagerând valoarea lor anticipatoare și introducându-le astfel în aceeași categorie cu „divinația“, „precu noașterea“ sau „cel de-al șaselea simț“, pentru a o rezerva unor aleși care posedă „darul“ sau pentru a o valida peiorativ, alături de unele științe mai obscure.
Și în ciuda faptului că, indiferent cum i-am spune, toată lumea știe că, în unele situații, o alertă internă ne anunță și ne previne de unele pericole sau ne ajută să găsim vreo soluție care ne scapă, mulți detractori încăpățânați consideră că aceste rezultate sunt un simplu subprodus al întâmplării, sugerând că acest imaginar capătă valoare și este amintit numai atunci când momentele coincid, fiind uitat complet atunci când nu coincid.
Personal, cred că avem cu toții acest tip de busolă internă, pe care o numim aici intuiție, și că, deși nu înțelegem cum funcționează, ea este dispusă să
ne ajute în dificila misiune de a naviga în propria viață.
Unul dintre părinții psihologiei, Carl Gustav Jung, considera că intuiția este una dintre cele patru funcții de bază ale psyche-ului, alături de percepție, gândire și sentiment.
Această abilitate primitivă și necontrolată, în ciuda conectării directe cu subconștientul (sau poate chiar din acest motiv), este cea care îi permite
individului să manevreze date care în cotidian au trecut neobservate, au fost uitate, reprimate sau negate, pentru a le pune în legătură cu prezentul său, astfel încât să îi netezească drumul și să meargă înainte.
Pentru adepții școlii gestaltiste, lumea intuiției este contextul ideal al contactului autentic cu realitatea și conse cința firească a procesului de „a-ți da seama“; un mod de a redeveni conștient de lucruri care nu se bazează pe rațiune, ci pe trăire, simțire și imaginație. Din această perspectivă, valoarea diferită a intuiției rezidă în faptul că nu încearcă să stabilească poziții, nici să tragă concluzii logice, nu se ocupă de satisfacerea necesității subiective de a conceptualiza, nici nu ajunge la disperare încercând să definească ce se întâmplă, ci doar curge, relaționându-se imediat și creativ cu lucrurile, cu persoanele și cu situațiile.
Dacă „a înțelege“ o problemă și „a evalua“ posibilele soluții este consecința raționalului, consecința faptului de a-ți da seama este să
intuiești esența a ceea ce se întâmplă și să vizualizezi o ieșire sau o înțelegere diferită a realită ții, mai legată de interior, mai legată de aspectele noastre fundamentale.
Tipuri de intuiție
Există poate vreo duzină de modele în care se manifestă intuiția noastră, iar mecanismul acesteia diferă de obicei de la o persoană la alta și de la o situație la alta.
În cele mai multe cazuri, apare ca o experiență a simțu rilor inexplicabilă și absolut deloc rezonabilă. Uneori, de exemplu, pare să fie suficientă o simplă privire pentru a percepe o situație pe de-a-ntregul sau pentru a capta caracteristicile unei persoane. Este un răspuns visceral, bazat pe emoții, și nu este valabil decât pentru noi, în acest moment și pentru această situație anume.
Alteori, intuiția pare să se contamineze de partea intelectuală și apare ca o capacitate de a stabili relații, similitudini și diferențe generalizatoare între aspecte aparent fără legătură între ele. Aici, intuiția pare să pătrundă
lucrurile, și chiar să le capteze esența, structura sau evoluția, trecutul sau viitorul, declanșând astfel o serie de asociații pe care le-am putea descrie ca răspuns fundamental spiritual.
În alte situații, în sfârșit, intuiția apare asociată cu capacitatea anumitor persoane de a presimți o anumită întâmplare sau de a ghici ce va urma, semn că există în cazul unora un simț suplimentar, pentru a percepe ceea ce nu percep toți.
Suntem capabili să ne intuim viitorul?
Destinul este un concept prezent în aproape toate religiile și culturile, mai mult sau mai puțin definit în sensul că totul este predeterminat și/sau face parte dintr-un „plan“ mai mare, decis de ceva superior oamenilor. Din acest punct de vedere, a intui viitorul nu ar fi nimic mai mult (și nimic mai puțin) decât capacitatea de a ne conecta cu ceea ce „este scris“ deja.
Conform unei priviri scientiste, reci, care evaluează realitatea ca fiind interacțiunea complexă a multor binoame cauză–efect, viitorul ar fi consecința obligatorie și logică a realității existente și, din acest punct de vedere, dacă am ține minte suficient de bine tot ce s-a întâmplat sau s-ar înregistra exact tot ceea ce se întâmplă în prezent, nu ar fi greu de anticipat ce urmează. Astfel, un om de știință ar putea accepta intuiția ca pe o expresie a unui acces momentan și inexplicabil la aceste baze de date complete și globale care, prin intermediul logicii, permit concluzii anticipatoare.
Și îmi place ideea pentru că îmi permite să deduc că, dacă germenul a ceea ce vom fi, așa cum am spus, se află înăuntrul nostru, suntem potențial
capabili să cunoaștem această informație referitoare la propriul nostru viitor, mai ales dacă decidem să ne privim fără prejudecăți.
Condiții pentru o privire intuitivă
Toată această mică investigație scientistă ar putea ajunge să explice (alături de forța profețiilor autoîmplinite) ceea ce intuim noi înșine, dar ar fi insuficientă pentru a înțelege cum uneori „știm“ ce li se întâmplă altora, fără să ne spună nimic.
Nimeni nu va fi prea surprins dacă voi afirma că, foarte adesea, ne dăm seama dacă o persoană este obosită, bolnavă, tristă sau speriată doar privind-o, în special dacă o privim cu ochii inimii și mai ales dacă acea persoană este importantă pentru noi.
În aceste cazuri, ceea ce ne informează nu este exact intuiția, ci o observare fină a situației și a celuilalt (gesturi, atitudine, limbajul trupului sau timbrul vocii). Această lectură, pe care nu o facem întotdeauna conștient, dezvăluie ce anume se întâmplă la nivelul a ceea ce este explicit.
Această abilitate, la fel ca intuiția, nu este rezultatul nici unei puteri sau fenomen extrasenzorial și, prin urmare, la fel cum se întâmplă cu aceasta, se antrenează și se dezvoltă, dar presupune o atitudine primară de deschidere a fiecăruia, care începe prin a-i permite să apară, prin a-i acorda o anumită atenție și, deși la început nu vom putea să o punem pe picior de egalitate cu cele cinci simțuri obișnuite, prin a-i acorda cel puțin o minimă
credibilitate.
Așa cum se întâmplă cu orice contact adevărat cu realitatea, pentru a percepe este necesar să fim deschiși, disponibili și conectați necondiționat la ce se întâmplă.
Cu cât necesitatea de a ține totul sub control este mai mare, cu atât permitem mai puțin să apară ce ne surprinde.
Cu cât simțim o respingere mai mare față de ceea ce se întâmplă, cu atât mai puțin înțelegem acest lucru.
Cu cât avem mai multe lucruri nerezolvate, cu atât suntem mai puțin dispuși să lăsăm să pătrundă lucruri diferite.
Cu cât ne concentrăm mai mult asupra unui singur lucru, cu atât se intersectează mai puține căi alternative cu parcursul nostru.
Cu cât analiza este mai rigidă, cu atât interpretarea este mai puțin creativă.
Cu cât e mai mult zgomot și se aud mai multe voci interne, cu atât mai mică
este posibilitatea de a asculta șoapta intuiției.
Baza neurologică a intuiției
Odată cu apariția tomografiei computerizate, neurologii au explorat emisferele cerebrale și au marcat pe un fel de hartă diferitele funcții ale acestora.
În acest mod, se știe că jumătatea stângă a creierului se activează mai ales când este vorba despre executarea acțiu nilor asociate cu analiza logică a lucrurilor, cu operațiile numerice sau matematice, cu raționamentul intelectual pur și cu tot ce ține de cuvântul scris sau vorbit.
În emisfera dreaptă, în schimb, sunt situate mai ales capacitățile spațio-temporale, de memorie și de expresie artistică.
Înțelepciunea populară vorbește dintotdeauna despre „intuiția feminină“ (ca și cum ar sugera că femeile au o capacitate mai mare de a dispune de
