Mă întreb: E ș ti setea sau apa din calea mea?…
E ș ti iubirea, sau totu ș i e ș ti amândouă…
Sete ș i apă… O nelini ș te plăcută.
Antonio Machado
La fel de important ca lucrurile cu care ne naștem este ceea ce dobândim interacționând cu lumea din afară, pe durata vieții. De la abilități de bază, cum sunt vorbitul și poziția bipedă, până la calități precum onestitatea și perseverența.
Tot ce știm, dincolo de instinct, este rodul educației și al experienței.
Suntem ca niște bucăți de argilă, care are poten țialul de a da naștere unor creaturi extraordinare.
A crede în ființa umană înseamnă a aprecia plenar atât valoarea fiecărui individ, cât și imensul potențial pe care îl are ca să se dezvolte. Facem parte din umanitate și trebuie să fim conștienți de asta, până vom reuși ca talentul, faptele, virtuțile și frumusețea altor ființe umane să ne facă să ne simțim mândri de ceea ce „suntem“ și de ceea ce am putea ajunge să fim.
Conceptul de „societate“ este în natura noastră, o demonstrează necesitatea pe care o avem de a forma legături cu alții pentru a ne dezvolta viața, de a ne exploata capacitățile și de a fi fericiți. Societatea este mult mai mult decât un acord al tuturor, necesar sau avantajos, în același mod în care casa
ta este mai mult decât un acoperiș susținut de pereți, care îți servește ca să
dormi, când plouă sau când e frig.
Iubirea este primul și ultimul dintre tovarășii pe care îi întâlnim când explorăm calea spirituală. Un tovarăș pe care credeam că îl cunoaștem, dar pe care îl vom descoperi „din nou“ în acest plan, când va fi ca și cum nu l-am mai văzut vreodată.
Semnificația și importanța sa au fost abordate de cele mai variate discipline imaginabile: filosofie, antropologie, religie, etică, psihologie și chiar metafizică.
Majoritatea acestor abordări sunt de acord că faptul de a vorbi despre natura umană înseamnă să vorbești despre contactul cu alții, și asta implică să
analizezi cel puțin două situații: comunicarea (despre care vorbim deja) și implicarea afectivă.
Putem ajunge să definim o emoție, un sentiment, o pasiune? Are sens să
încerci acest lucru cu iubirea, când toți o acceptăm ca pe o conduită, un răspuns sau o trăire mai mult sau mai puțin inexplicabilă?
Etimologia nu ne prea ajută, în parte din cauza originii difuze o cuvântului, și în parte din cauza componentei diferite a originii din fiecare limbă. Din punct de vedere lingvistic, este asociată cu dorința (lubh), în limbile saxone, și asociată pentru mulți cu viața, în limbile latine (a+mort).
În Calea întâlnirii, scriam despre iubire:
„Există multe lucruri pe care le pot face pentru a demonstra, pentru a arăta, pentru a corobora, confirma sau legitima faptul că țin la tine, dar există un singur lucru pe care îl pot face cu iubirea mea, și acesta este să țin la tine, să mă ocup de tine, să-mi exprim afecțiunea așa cum simt eu. Și felul în care simt va fi modul meu de a ține la tine.“
Așa cum arată definiția sa, acțiunea de a iubi acoperă o gamă atât de amplă
de comportamente, încât ar fi imposibil de enumerat. Pentru a numi doar
câteva, men ționez: a avea grijă, a asculta, a ajuta și, de ce să nu recunoaș -
tem, a prefera pe cineva în locul altor persoane.
Deși cei care consideră că numai lumea fizică este reală continuă să susțină
că fiecare eveniment este reacția unui stimul anterior și își frământă
creierul măsurând efectele eliberării de hormoni, neurotransmițători și evaluând orice tip de interacțiune între sute de componente biochimice, iubirea pe care o descriu cei care au iubit ne vorbește despre inexplicabila trăire de fericire în compania celui iubit și de suferința mai mult decât inexplicabilă care însoțește în mod tradițional cea mai romantică iubire a unui cuplu.
Recunosc că este puțin frustrant să constați că în definițiile altora (aproape ale tuturor) se arată că, în ultimă instanță, numai cei care o trăiesc îi pot cunoaște natura. Ceea ce este rău în această afirmație este că, luată în sens propriu, înțelegerea sa este restrânsă numai la experți, adică la cei care au trăit-o. Ceilalți, cei neinițiați, cei care se presupune că sunt incapabili să o înțeleagă, vor rămâne astfel condamnați să simtă doar acea dorință fizică
sau o simplă atracție și probabil condamnați să o confunde cu „iubirea“
adevărată.
Din fericire, nu este așa.
Viziunea mai elevată
De la primii pași pe terenul iubirii, îți dai seama că există ceva mai mult decât tangibilul, deși, firește, nu poate fi formulat în cuvinte (cu excepția poeților, bineînțeles).
În plan spiritual, iubirea dobândește, poate pentru prima dată, valoarea sacră a unui sentiment care trăiește în noi și este întotdeauna prezent; nu numai în compania anumitor persoane, nu numai în aceste momente speciale sau „magice“.
Acest aspect, care ne mișcă sufletul, se manifestă spontan și, fără îndoială, ne pretinde colaborarea pentru a se arăta în toată plenitudinea sa și a ne permite astfel să descoperim, agățați de el, frumusețea, uneori ascunsă, a tuturor lucrurilor. O estetică fascinantă și irezistibilă a lumii din jurul nostru, care ne urmărește sau ne conduce către împlinirea ființei pe care am putea să o numim fericire, nirvana sau pur și simplu bucuria de a trăi.
Nu este întâmplător atunci că în acest plan apare privilegiată o definiție clară a iubirii (pentru mine, cea mai bună dintre toate), a lui Joseph Zinker: Iubirea înseamnă bucuria și încântarea provocate de simpla existență a celuilalt.¹⁶
Atitudinea noastră în fața iubirii omenești În sens spiritual, iubirea pentru cineva, pe care o desco perim în acest plan, este recunoașterea unui suflet care completează propriul meu suflet, ceva din afară care mă completează sau mă prelungește făcând să iasă la suprafață tot ce este mai bun în mine.
Cu o astfel de experiență, nu este de mirare că unii o definesc drept limbajul divinității celei mai interioare și că alții o consideră ecoul uman al iubirii lui Dumnezeu.
Această iubire pe care uneori ne este greu să o înțelegem.
Această poveste, inspirată din Evanghelii, ne-a spus-o într-o zi un pacient în semn de recunoștință; relatează întâlnirea unui bărbat cu Iisus, la sfârșitul vieții sale:
