La început, Agape era zeitatea însărcinată să-l însoțească pe defunct la locul său de veci.
În societățile primitive, se credea în existența unei vieți după moarte, iar din acest motiv, se obișnuia să se îngroape mortul însoțit de provizii, ca să se hrănească în cursul călătoriei sale eterne sau în momentul învierii sale; în mormintele faraonice, s-au găsit numeroase resturi de astfel de alimente funerare.
Poate ca urmare a acestui obicei, în societățile occidentale se întâmplă
destul de frecvent ca, la priveghi, familia să considere necesar să
pregătească mâncare și băutură pentru a-i primi pe cei care vin să-și prezinte condoleanțele.
Această mâncare, care întotdeauna depășește ceea ce se consumă, a început să primească numele zeului său inspirator, Agape, și atitudinea acestuia, cea de a însoți persoana după moarte; chiar și când nu se poate spera nimic de la ea, această ofrandă prin definiție dezinteresată a început să fie atribuită, prin intermediul divinității, unor diferite legături.
În primul rând, iubirea infinită și protectoare a lui Dumnezeu pentru om; apoi, și prin extensie, iubirea omului pentru Dumnezeu și, în cele din urmă, lărgind conceptul, a ajuns să includă iubirea nediscriminatorie între ființele omenești și în special iubirea dezinteresată pentru întreaga umanitate.
Astfel, Agape, cu un început tenebros, a sfârșit prin a fi cuvântul care semnifică iubirea totală, iubirea care invadează sufletul, iubirea celor care știu că nimic nu are mai multă importanță decât să iubești. Întruchipează
cel mai spiritual dintre sentimente, pentru că transcende particularul până la a se dărui, cuprins de pasiunea pentru binele altora, fără nevoie de reciprocitate.
Martin Luther King, cel mai mare „agent publicitar“ al său, a ajuns să spună
că numai Agape este capabilă să aducă iubirea adevărată, cea care ajunge să-i includă și pe cei care ți-au făcut rău. Forța sa este de așa natură, spunea în predicile sale, încât, în prezența sa, orice încercare de a face rău altei persoane, chiar pentru a se apăra, se duce pe apa sâmbetei.
În mod misterios, sau poate nu chiar, de-a lungul istoriei, sute de bărbați și femei remarcabile au găsit modul de a se conecta la această iubire generoasă, dar l-au materializat în două moduri diametral opuse de a-și trăi viața: unii în izolare, dedicându-și aproape tot timpul meditației și liniștii; alții prin entuziasm, transformând iubirea în contact, în muncă, în acțiune.
Două moduri de a trăi viața care, deși sunt atât de diferite, nu se exclud întotdeauna, uneori se completează, iar alteori, cel mai des, alternează.
Îmi place foarte mult cuvântul „entuziasm“, mai ales astfel definit, ca rezultat al iubirii îndreptate către o idee, către un anume lucru. Impulsul pasional cu privire la o sarcină prezentă sau viitoare, conform dicționarului; legătura cu divinul, dacă traducem etimologic.
Când suntem entuziasmați, iubim și credem în tot ceea ce facem, suntem cei mai puternici din lume și ne cotro pește siguranța senină că, la final, nimic nu ne va împiedica să ajungem la destinație.
Din aceste definiții, reiese că Agape este iubirea perfectă; pentru credincioși, este iubirea care vine de la Dumnezeu. O iubire necondiționată, care iartă întotdeauna și care poate suporta orice frustrare. Un sentiment de mărinimie, care nu poate fi negat și nici alterat de circumstanțe.
Una dintre povestirile pe care mi-a fost cel mai greu să le accept și care mi-au dat mult de furcă pentru a le înțelege este cea pe care o voi relua pe scurt în cele ce urmează.
Într-o cetate străveche dintr-un străvechi regat, un bătrân solitar ș i tăcut trăia într-o colibă săpată în piatră, la ie ș irea dintr-un sat. Existen ț a lui era mai mult decât simplă: se trezea diminea ț a la răsăritul soarelui, î ș i pregătea ceva de mâncare, apoi cobora în sat ca să cer ș ească. Nu vorbea cu nimeni (în afară de mul ț umirile pentru pomană) ș i nimeni nu vorbea cu el. După ce aduna monedele de care avea nevoie ca să cumpere de mâncare pentru acea zi, se întorcea acasă, de unde nu mai ie ș ea până ziua următoare.
Într-o seară, când bătrânul î ș i scotea sandalele ponosite, cineva a bătut la u ș ă.
Când a deschis, o tânără a dat buzna în cameră ș i a închis u ș a după ea, punând ș i zăvorul.
– Te rog, apără-mă…, i-a spus fata, mă urmăresc solda ț ii regelui. Ascunde-mă… te rog…
– Stai lini ș tită, a spus bătrânul, te po ț i odihni pu ț in aici, înainte să- ț i continui drumul către casă…
– Nu în ț elegi… Nu mă pot întoarce acasă… tatăl meu este regele, ș i el este cel care mă caută.
Bătrânul nu a spus nici un cuvânt.
Apoi s-a întors ș i a adăugat pu ț ină apă în supă, ca să o poată împăr ț i cu tânăra.
– Tatăl meu nu acceptă că m-am îndrăgostit de un soldat din gardă.
Amândoi ne-am gândit să fugim în lume, dar acum am descoperit că sunt însărcinată, iar el s-a speriat foarte tare ș i nu mai vrea să meargă mai departe. Nu am unde să mă duc… Te rog, lasă-mă să rămân cu tine. N-am să te deranjez, î ț i promit…
– E bine…, i-a spus omul, e bine.
Timp de câteva luni, tânăra a locuit în casa bătrânului. Ie ș ea numai noaptea, ca să se întâlnească cu iubitul ei, soldatul. Bătrânul cer ș ea pentru amândoi, aduna haine pentru amândoi ș i asculta cu răbdare tânguielile fetei despre nenorocirea care se abătuse asupra ei.
Într-o seară, tânăra a plecat, fără să spună o vorbă.
Când s-a întors ș i ș i-a dat seama că plecase, bătrânul a spus doar cu voce tare:
– E bine… e bine.
După două zile, au intrat solda ț ii aproape dărâmând u ș a.
– Cum ai îndrăznit să o răpe ș ti pe fata regelui? l-au întrebat. E ș ti nebun?
Ea a povestit cum ai ț inut-o prizonieră ș i cum a reu ș it să scape. Acum regele ne-a trimis aici ca să- ț i dăm o lec ț ie pe care să nu o ui ț i niciodată.
Solda ț ii l-au bătut pe bătrân până când au obosit ș i i-au făcut bucă ț i pu ț inele lucruri pe care le avea în coliba sărăcăcioasă.
– Ce ai de spus? l-a întrebat ș eful gărzii.
– E bine… e bine, a spus bătrânul.
Dar îl mai a ș teptau ș i alte surprize.
După patru luni, solda ț ii s-au întors ș i l-au târât la palat.
