– Învă ț ătorule, i-a spus, mi-am rememorat via ț a ș i am ajuns la plaja unde te-am întâlnit odată. Urmele tale ș i ale mele erau întipărite pe nisip. A fost
foarte emo ț ionant să văd toate aceste momente în care ai mers alături de mine. Sigur, au fost trasee lungi, ce corespundeau momentelor de cumpănă
din via ț a mea, pe care, spre dezamăgirea mea, exista o singură pereche de urme pe nisip. De ce m-ai abandonat chiar atunci când aveam mai mare nevoie de tine?
Învă ț ătorul a zâmbit.
– Nu ai observat că pe aceste bucă ț i de drum urmele de pa ș i erau mai adâncite în nisip decât înainte?
– Ba da, învă ț ătorule, iar asta m-a făcut să sufăr ș i mai mult. Este evident că purtam o povară mai grea în spate în acele momente…
– Dar nu în ț elegi? În acele momente, când tu, disperat, te agă ț ai de mine, am hotărât să te duc în bra ț e…
Văzută astfel, ca expresie cât se poate de profundă a dăruirii și compasiunii, pare evident că încercările noastre pământești de a aduce iubire în viața noastră lasă destul de mult de dorit.
Vorbim despre nevoia noastră de a iubi în aceiași termeni și cu aceeași atitudine cu care vorbim de nevoi cum ar fi mâncatul, dormitul și respiratul.
Și chiar când o facem cu intenția de a ierarhiza viața noastră afectivă, comparând-o cu nevoile noastre de bază, rezultatul nu este deloc flatant.
Atunci când considerăm iubirea ca o funcție în plus a corpului, nu ne dăm seama că, altădată, reduceam conceptul la o chestiune fizico-chimică, uitând că apa sau mâncarea sunt elemente materiale indispensabile pentru a susține corpul fizic, dar iubirea, cel puțin această iubire pe care o descriu, pretinde a fi un nutrient esențial, gândit pentru a susține și sufletul.
Dacă iubirea ar fi substanță, nu ar putea ocupa inima oamenilor decât până
la umplerea capacității sale sau cu un sentiment unic și exclusiv, și știm că
nu este așa. Nu încetăm să-i iubim pe vechii prieteni când apare un alt
prieten nou în viața noastră, nu abandonăm un copil pentru că mai avem încă unul; ne putem iubi sănătos și fără limite pe noi înșine și iubim cu aceeași intensitate, sau aproape, altă ființă umană.
Cei care consideră că iubirea ar fi ceva material susțin că nu e posibil să
iubești cu adevărat, necondiționat, pentru totdeauna… Și se înșală. Aceștia sunt cei care ajung cel mai adesea pe calea greșită a spiritualității pentru că
sfârșesc amestecând și confundând iubirea în așa măsură, încât o înlocuiesc în primul rând cu sexul, apoi cu cele mai pământești aspirații narcisiste de a fi adulați, căutați, doriți sau aleși.
Iubirea adevărată despre care încerc să vorbesc depășește barierele timpului și spațiului, conjugând și adăugând celei mai bune iubiri de sine cea mai bună iubire pentru ceilalți. Din acest motiv, nevoia presantă pe care o exprimăm atunci când spunem că ne lipsește iubirea și că nu putem trăi fără să ne iubească cineva este numai o jumătate de adevăr (lipsa există, dar adevărata nevoie este cea de a învăța mai întâi să ne iubim pe noi înșine, adică să ne conectăm în voie la propria esență). Adăpostit și satisfăcut de relația mea de iubire cu toate părțile mele, pot depăși teama că o persoană
de lângă mine va înceta să mă iubească sau se va îndepărta, pot renunța cu ușurință la intențiile mele posesive cele mai egoiste și la nevoia de control, pentru că relația mea cu ceilalți nu se concentrează pe ceea ce pot obține de la ei, ci pe ceea ce am de oferit.
Eros, Philia și Agape
Iubire, Eros, Philia și Agape sunt frecvent utilizați ca fiind termeni asemănători, până la extrema în care se ajunge să fie confundați sau folosiți unul în locul celuilalt, ca sinonime, când, în realitate, dacă suntem scrupuloși, constatăm că se referă la lucruri suficient de distincte.
Noi, cei care iubim cuvintele, știm prea bine că aceste manevre lingvistice nu sunt niciodată inocente și nici lipsite de urmări.
Societatea tinde întotdeauna să minimalizeze anumite diferențe subtile de semnificație în cazul unor cuvinte care au legătură cu aceeași temă, dar nu ca tehnică de a facilita comunicarea, ci cu intenția denaturată de a anula nuanțele și a găsi o uniformitate globală, mai puțin perturbatoare și mai previzibilă.
Din acest motiv, mă opresc pentru a încerca să definesc și să explic pe scurt ce vrea să spună și ce reprezintă (cel puțin pentru mine) fiecare dintre acești termeni.
Termenul „Eros“ se referă în mod esențial la atracția sănătoasă și necesară
pe care o ființă umană o simte pentru alta.
Pentru Platon, este o manifestare a căutării naturale a frumuseții, reprezentarea acestei priviri estetice capabile de a evoca, la cel care contemplă, tot ce este frumos în univers, inclusiv visurile, proiectele și ideile.
Astfel, pentru Platon, „iubirea“ față de cineva nu este în sine un sentiment îndreptat către acea persoană, ci recu noașterea participării sale la frumusețea întregului (o idee care, metaforic vorbind, nu e lipsită de frumusețe și nu încetează să fie sugestivă, nu-i așa?).
Dar cum Eros (de la grecescul erasthai) era în vechea Grecie numele zeului iubirii (fiul lui Zeus și al Afroditei), cu timpul, acest cuvânt a început să fie folosit pentru a face referire la acea parte a iubirii care constituie o dorință
pasionată și intensă de a avea ceva sau pe cineva (în acest sens se identifică
cu aspectul sexual și, din acest motiv, ne referim la ceea ce este senzual prin termenul „erotic“).
Roma, care a transformat și tradus Olimpul în latină, l-a transformat pe Eros în Cupidon, care, în urma transculturalizării, a câștigat o pereche de aripi și un arc cu săgeți, dar și-a pierdut multe dintre atribuții și virtuți.
Cupidon s-a transformat astfel într-o divinitate cantonată în romantic și sentimental, pierzându-și în mare parte esența turbulentă și pasională. Cu timpul, chiar și imaginea sa s-a transformat în cea a unui heruvim candid,
infantil și oarecum inofensiv, lăsând în urmă puterea sa de a-i inspira pe oameni să-și urmeze înnebuniți marile pasiuni, și nu numai cele de iubire.
În abordarea teoretică a primilor psihanaliști, cuvântul se folosea pentru a reprezenta suma sau totalitatea impulsurilor sexuale (nu în mod necesar
„genitale“) ale persona lității. Deși mai târziu, prin extensie și înțelegând mai bine amplul concept freudian de „libido“, Eros a devenit expresia emoțională și fizică a principiului vieții, în opoziție cu Thanatos, principiul morții.
Philia, în schimb, era pentru greci emblema a ceva pe cât de important, pe atât de semnificativ. Întruchipa iubirea asociată cu prietenia, fraternitatea, familia. Philia făcea ca o persoană ca toate celelalte să se transforme dintr-odată în cineva unic și important pentru tine, fără ca aceasta să spună ceva despre virtuțile sau despre adevăratele sale atribute.
Din nou, timpul a schimbat treptat felul în care era privită Philia, de data aceasta lărgindu-i sensul, astfel încât să însemne apartenență pe care o aleg de a fi cu ai mei, cei de la școala mea, cei din orașul meu, cei din țara mea.
Nici Agape nu a scăpat de evoluția semnificației.
