particulară nu doar legăturii cu celălalt, ci și lucrurilor care ne înconjoară
atunci când suntem împreună.
Până să ajungi aici, puteai arăta numai unele dintre aspectele tale, acelea despre care știai că vor fi pe placul celuilalt, dar de acum înainte te poți arăta întreg, fără să fie nevoie să calculezi ce anume este mai bine să spui, ce e mai bine să lași nespus sau cum trebuie să te porți pentru a arăta ce e mai bun în tine. În intimitate, nu există loc pentru forțări, și nici pentru disimulări. Tradițiile, obiceiurile și cutumele familiale sau de grup au rămas prinse de partea cealaltă a ușii care ți-a permis să intri în acest plan.
Așa cum este evident, această deschidere stabilește o legătură foarte specială între persoane. Atât de specială încât, ajunși până aici, ne dăm de obicei seama în ce măsură dăruirea ne lasă într-o situație foarte vulnerabilă, oarecum la mâna celuilalt. Și chiar dacă, știind acest lucru, hotărâm totuși să ne asumăm riscul, merită să știm că riscul nu este chiar așa de mare, pentru că, în plan spiritual, tăria noastră nu se bazează pe cât de rezistentă
este armura noastră, ci pe soliditatea a ceea ce suntem în esență.
În acest sens, deschiderea noastră către iubire încetează de a mai fi o atitudine constructivă sau inteligentă, fiind pur și simplu unica posibilitate, iar consecințele sunt întotdeauna benefice.
Iar lucrurile sunt așa, deși nu pare de crezut, pentru că iubirea adevărată
este contagioasă și chiar dacă am fi foarte diferiți și am avea uneori idei opuse care ne fac să luăm decizii aparent incompatibile, nimic din toate astea nu contează când ne dăm seama că suntem făcuți din același aluat și că navigăm în aceeași barcă.
Agape ne învață că iubirea nu te împiedică să apreciezi inteligența unei persoane, caracterul, aspectul atrăgător sau alte calități personale; ce se întâmplă este că, atunci când este vorba cu adevărat despre iubire, nu te bazezi pe acestea pentru a pune condiții înainte de a-ți deschide inima.
M-a impresionat o poezie pe care am găsit-o undeva, cu autor necunoscut, și care spune mai mult sau mai puțin așa:
Când el a spus o rugăciune, mi-am dat seama că nu apar ț inea religiei mele.
Când ș i-a strigat ura, ea nu era îndreptată către cei pe care îi uram eu.
Când s-a îmbrăcat, hainele lui nu semănau câtu ș i de pu ț in cu ale mele.
Când a vorbit, nu a făcut-o în limba mea.
Când mi-a luat mâna, pielea lui nu era de aceea ș i culoare cu a mea.
Cu toate acestea, când a râs, am observat că râde la fel cum râd eu.
Iar când a plâns, am ș tiut că plânsul său era exact ca al meu.
Iubind cu adevărat, vom fi capabili să procedăm adecvat în toate situațiile, pentru că ar fi imposibil să uităm că dorințele sau nevoile celorlalți sunt la fel de valabile ca ale noastre, chiar dacă sunt incompatibile.
Iubirea spirituală
Iubirea este un sentiment și, ca atare, nu înțelege raționa mentele, nici nu o interesează justificările, dar iubirea mai matură ajunge mai departe, pentru că totdeauna, repet, totdeauna, își face cuib în inima unui sfânt, a unui păcătos, a unui ateu sau a unui Papă și ne conectează cu dăruirea, cu renunțarea, cu înțelegerea și cu compasiunea, altfel spus, cu durerea autentică prin durerea altuia și cu bucuria autentică de a putea iubi (nu este numai bucuria celui iubit, ci și bucuria celui care iubește).
Uneori, în timp ce mă gândesc la aceste lucruri, mă pierd în necesitatea de a explica exact semnificația pe care o are pentru mine adevărata iubire necondiționată, feedbackul care susține legăturile, sensul dăruirii autentice și permanente…
În aceste momente, ca și acum, capul meu care gândește își ia o pauză și atunci mă vizitează, fără să o caut, amintirea celui care a fost câinele meu, timp de peste șaptesprezece ani.
„Prea mulți ani pentru un collie“, mi-au spus unii care se pricepeau la câini.
„Puțini, pentru mine“, am gândit eu, care îmi cunoșteam sentimentele.
Poate pe unii îi va surprinde acest comentariu, poate alții se vor simți jigniți; în cele din urmă, poate altcineva, care nu a avut niciodată câine, va considera că această digresiune nu-și are rostul… Îmi cer scuze anticipat, dar vă pot asigura, pentru că am trăit acest lucru, că unii câini, atunci când sunt iubitori, cum era Super, își exprimă sentimentele exact ca, sau chiar mai bine, decât unii oameni și se lasă iubiți aproape întotdeauna mai bine decât anumite persoane.
Când ai un animal de companie și prinzi drag de el, corpul său, privirea, postura, gesturile și chiar tăcerea sa te fac să știi nu numai că este acolo, cu tine, ci și că știe, simte și apreciază că ești prezent.
Baza iubirii reale dintre persoane este spirituală și, din acest motiv, transcendentă.
A fi conștient de această realitate ține de iubirea spirituală.
Iubirea adevărată este cea în care există o întâlnire a sufletelor, așa cum îi spune prietena mea, Silvia Salinas. Această iubire a sufletului pentru suflet este singura care poate fi eternă, pentru că sufletul nu moare niciodată.
O iubire atât de benefică și de sănătoasă nu ne poate aduce decât bucurii.
O iubire care nu presupune nici concurență și nici invidie, nici manipulări, nici control, și cu atât mai puțin luptă pentru putere.
Când trăiesc această iubire, persoanele încep să se elibereze de dependența lor de aprobarea, recunoașterea sau validarea celorlalți. Nu este rezultatul pierderii interesului față de ei, dimpotrivă.
Dacă poți să iubești astfel, a face în mod firesc unele lucruri care bucură
viața celor care te înconjoară va deveni la început un obicei, și apoi un mod de a te bucura. Dacă există vreo posibilitate de a transforma întreaga lume într-un loc mai bun (și bineînțeles că există), aceasta este prin intermediul viziunii unei iubiri mai spirituale și a acțiunilor individuale și colective care să fie congruente cu acest sentiment.
Și corectez eu: Încântarea datorată simplei existențe a cuiva (altul, alta, eu însumi, animalul meu de companie) sau a ceva (o carte, un peisaj, o situație).
Cartea a III-a
Ucenicia
Detașare
Părăsirea temniței
Meditație