Pentru budismul zen, orice posesie, orice legătură, orice dorință implică
pericolul de a te atașa de ea și de a-i permite astfel să se transforme în legături și dependență. Din acest motiv, ieșirea este să te lipsești de tot.
Călugării zen spun că acela care a atins iluminarea nu are nevoie de mare lucru. Sunt frecvente poveștile despre maeștri spirituali care puteau petrece zile întregi fără să mănânce și nici să doarmă, sau mergeau ore în șir fără să
simtă oboseala sau setea.
Citesc ceea ce tocmai am scris și mi se pare că afirma țiile mele ar sugera că
un iluminat oriental seamănă cu un ascet. Totuși, lucrurile nu stau astfel. În cazul ascetismului, suferința corpului este un ingredient care ne poate aduce mai aproape de destinația cea mai înaltă; pentru un călugăr zen, suferința nu este dorită, și acesta nu face eforturi pentru a o tolera.
Evident că această stare despre care vorbește filosofia zen, inclusiv detașarea de orice legătură și dorință pământească, este foarte greu de atins.
Acest drum poate să fie doar pentru câțiva iluminați sau poate apărea dintr-odată, ca un moment fulgurant de trezire (așa cum s-a întâmplat cu Buddha, îți amintești?).
În orice caz, cred că este un drum mai mult decât accidentat pentru cei care s-au născut și au crescut în cultura occidentală, obișnuiți cu modelul de acumulare de bunuri, de căutare a recunoașterii și a siguranței, de pretenții de iubire eternă și exclusivă. Cu toate aceste condiționări, nu va fi ușor să
ne detașăm de tot fără a ne simți complet dezorientați.
Falsa detașare
Abordarea de până aici implică un pericol deloc de ignorat, care își face simțită prezența când decizia de a nu dori nimic sau de a nu avea nimic face parte dintr-un comportament defensiv de izolare, fiind doar un mod de a încerca să te aperi de durerea unei pierderi. Un fel de minciună autoimpusă
pentru a nu trece din nou prin suferința unei pierderi.
„Dacă nu am nimic, nu pot pierde nimic.“
„Dacă nu-mi fac iluzii, nu pot fi deziluzionat.“
Cine folosește această falsă detașare poate într-adevăr evita unele suferințe, dar în schimb va obține ceva mult mai teribil: sărăcia interioară.
Persoanele care se izolează și se abțin de la contactul cu alții, ca mecanism de fugă de posibilitatea de a simți durere, trăiesc vieți goale, cenușii și sărace, obligate să renunțe rapid la tot ce poate fi bun pe parcurs: „Mai bine renunț acum, când încă nu-mi produce durere… nu are rost să prind drag de el, și apoi să-l pierd“.
Bunicul meu, ironic cum era, ne spunea (mie și fratelui meu, singurii nepoți de sex masculin) că atunci când ne vom gândi să ne căsătorim, ar trebui să
găsim o femeie „fooarte“ urâtă și ciufută.
Când îl întrebam de ce, ne răspundea că atunci când ai o soție frumoasă și încântătoare, suferi tot timpul gândindu-te că ar putea să te părăsească.
Eu și fratele meu aduceam și noi aceleași argumente:
– Bunicule… și o femeie urâtă te poate părăsi… De exemplu, ca să plece cu altul care îți cunoaște secretul…
– Bineînțeles, spunea el, dar dacă este atât de urâtă și atât de ne-su-fe-ri-tă… la ce naiba îți mai pasă dacă pleacă?
Nimeni nu este atât de fraier încât să ia în serios glumele bunicului meu, dar mulți (printre care mă număr și eu) ne-am lăsat prinși în acest tip de raționament, în anumite situații concrete.
Nu ai avut niciodată fantezia de a te atașa de cineva care nu îți place prea mult, pentru a nu-ți asuma riscul de a suferi pierderea persoanei de care îți place cu adevărat și pentru care ai putea lupta?
Îmi imaginez cum urmărești acest raționament și mă întrebi… dacă
ascetismul călugărilor budiști pare greu de atins, dacă renunțarea forțată nu are sens și dacă respingerea oricărei dorințe ne face nefericiți… ce detașare este aceasta despre care se presupune că este atât de importantă pentru dezvoltarea spiritualității noastre?
Să fie doar un spot publicitar, un cuvânt ajuns la modă, ca atât de multe altele folosite pentru orice, și apoi nu înseamnă nimic?
Detașarea despre care vorbesc are prea puțină legătură cu masochismul sublimat, și mai puțin chiar cu blazarea, și nici una cu dușmănia.
Detașarea la care mă refer începe când ne dăm seama și acceptăm că, la fel ca trandafirul Micului Prinț, totul este efemer, inclusiv noi.
Dar nu se încheie aici.
Nu este vorba să renunț să mai am, nici să nu mă bucur de ce am, nici să
evit să mă implic.
Este vorba de a accepta profund și sincer că, în orice moment, aș putea lăsa ceea ce am, ar putea să înceteze să mai fie posibil ceea ce fac, aș putea-o pierde pe persoana pe care o iubesc sau această persoană ar putea să mă
piardă pe mine.
Și ce înseamnă „să accepți profund“?
Să nu mă înfrunt în interiorul meu cu așa ceva.
Să nu mă mai gândesc: „Asta ar fi imposibil“.
Să încetez să mai cred că, dacă s-ar întâmpla, „eu nu aș putea suporta acest lucru“.
Implică să înțelegi, nu știu dacă cu un zâmbet, dar cel puțin fără a-ți pierde calmul, că adevărul este exact opusul: pierderile se întâmplă și sunt inevitabile. Viața mea va continua fără unele dintre aceste lucruri. Iar lucrurile și persoanele vor continua să fie fără mine.
