Raj Dharwani, când unul dintre membrii grupului se plângea de ceva neplăcut, folosind cuvintele pe care le folosim și le auzim atât de des: „De ce tocmai mie?“, răspundea fără milă: „Și de ce nu ție? Ce privilegii presupui că ți se cuvin?“
Așa cum am afirmat de mai multe ori în Calea lacrimilor, toți vom suferi pierderi. Mari sau mici, drepte sau nedrepte, necesare sau inutile, și va trebui să trecem prin ele.
A te detașa înseamnă a învăța să trăiești și să te bucuri, acceptând posibilitatea de a nu avea cu tine lucrurile pe care le iubești.
Detașarea este capacitatea de a da drumul la ceea ce iubești, mai ales fără a înceta de a-l iubi.
Detașare înseamnă a învăța să lași să plece, fără ură.
Detașare înseamnă să înțelegi că, mai devreme sau mai târziu, „celălalt“ ne va părăsi sau va trebui să-l părăsim (cel puțin în modul în care l-am cunoscut până în acest moment).
Când reușesc acest lucru, se întâmplă ceva minunat.
Pentru că atunci… pot avea, pot dori, pot poseda lucruri și stabili legături fără să devin dependent de vreunul dintre acestea.
Detașarea, așa cum o înțeleg eu, departe de a implica dis tanțarea mea de lume, este cea care permite să intru în relație cu aceasta, fără să mi se pară
că ar fi o amenințare.
Încă o dată, pentru a accepta posibilitatea de-ta-șă-rii trebuie să înțeleg că
viața mea nu stă în ceea ce am. Trebuie să înțeleg că, deși iubesc sau doresc ceva, lucrul respectiv nu devine necesar sau indispensabil din acest motiv.
Trebuie să fac diferența între convingerea că o anumită pierdere mă va durea foarte tare și prejudecata falsă că a nu avea acel lucru mă va distruge.
Dacă eu cred că nu voi putea „trăi fără tine“, voi face orice ca să te rețin: mă voi transforma în cineva care nu sunt pentru a-ți face pe plac, voi face apel la milă, la minciună și chiar la violență pentru a împiedica plecarea ta.
Dacă eu cred că nu voi putea trăi fără serviciul meu, voi face orice pentru a-l păstra: voi suporta orice abuz, voi renunța la orice altă activitate.
Dacă eu cred că nu voi putea trăi fără o anumită sumă de bani, voi trăi cu obsesia de a acumula și păstra banii, fără să pot să-i cheltuiesc.
„Nu pot trăi fără tine… Pur și simplu nu aș putea suporta acest lucru…“
Toți știm cât de falsă este această abordare, în condițiile în care am văzut cum merg mai departe, plini de curaj, bărbați și femei care au pierdut totul: soldați care se întorc de pe front cu membrele amputate, mame care și-au pierdut copiii, rudele a mii de tineri care au plecat pe un drum fără
întoarcere din cauza drogurilor.
Și totuși ne place formularea. Ne fascinează să ne gândim că cineva la care ținem o poate spune gândindu-se la posibilitatea de a ne pierde; ne atrage atenția atunci când o citim în tabloide și ne emoționează când ne-o imaginăm în scena finală din Romeo și Julieta.
Și, cu toate acestea, detașarea, așa cum am spus, nu este un artificiu pentru a evita un doliu complicat. În opinia mea, cheia este exact în puterea de a distinge între două contrarii: iubire și teamă. A deosebi senzația sănătoasă a bucuriei împărtășite de odioasa și toxica trăire a necesității amenințate.
Mi-ai putea spune:
– Ce anume este toxic în faptul de a trăi cu teama de a-mi pierde locul de muncă? Este adevărat că îi dedic mult timp și sunt atașat de el și de firmă, dar adevărul este că am într-adevăr nevoie de el.
Ți-aș putea răspunde:
– Ei bine, nu. Chiar admițând că ai nevoie de un loc de muncă, tot nu e sigur că ai nevoie de acesta. Cel mai probabil, dacă nu l-ai considera o amenințare, te-ai ocupa mai mult de el și chiar ți-ar face plăcere. Nu crezi?
Aceste idei sunt „cercetări“ (cum le-ar numi genialul Eric Berne) și funcționează ca justificări false ale atașărilor noastre, ale dependențelor noastre, ale deciziei noastre (conștientă sau nu) de a ne agăța existența de ceva sau cineva care nu sunt eu. Pentru că aceasta se întâmplă în cazul legăturilor dependente cu ceilalți. Este cert că există lucruri de care avem
nevoie pentru a ne continua viața, avem nevoie de sprijin, companie, afecțiune, protecție și chiar de privirea cuiva… dar trebuie să înțelegem că
aceste lucruri nu se găsesc la o singură persoană, și nici într-o unică
legătură, nici într-un loc specific.
Dacă vom înțelege acest lucru, perspectiva de a pierde oricare dintre aceste situații sau legături nu va fi atât de nefastă, fantezia finalului va fi sigur dureroasă, dar nu apocaliptică, nu vom simți această teamă paralizantă, nu vom încerca să trăim prevenind viitorul și mai ales nu vom trăi agățați de lucruri pe care le-am pierdut pentru că ne închipuim că nu am putea trăi fără
ele.
Iar partea cea mai bună nu este aceasta. Partea cea mai bună este că se va multiplica și capacitatea noastră de a ne bucura în mod autentic de ele, cât timp ne sunt aproape.
Acum ceva timp, m-am ocupat de un pacient care venea la cabinet să
primească ajutor pentru a reuși, cum spunea el, „să-și refacă viața“. Venea după o despărțire dureroasă. Fusese în viața de cuplu mulți ani (ceva mai mulți decât ar fi vrut el), iar divorțul se dovedise atât de dureros, încât ajunsese să nu mai știe cum să meargă mai departe. După o vreme, s-a recuperat puțin, dar își dădea sama că îi lipseau viața de cuplu, compania unei femei, întâlnirea sufletelor. Și-a mai dat seama că, în sufletul său, ceva refuza posibilitatea de a forma un nou cuplu. Nu dorea să treacă din nou prin ceva atât de neplăcut cum fusese divorțul său.
După câteva luni de terapie, a cunoscut o femeie la un curs și și-a făcut curaj să o invite la cină.
După cum mi-a povestit apoi, după cină, au continuat să stea de vorbă până
dimineața, râzând și povestindu-și lucruri intime.
– Ceva s-a schimbat în mine, mi-a spus în cursul unei ședințe. Înainte, când ieșeam cu o femeie, mă îngrijorau două lucruri: să nu o mai revăd și să o revăd. În seara aceea, ne-am distrat atât de mult, încât îmi face plăcere să
mă gândesc că o voi revedea, și e logic. Ceea ce mă surprinde este că mi-
am dat seama că m-am simțit atât de bine, încât nu mă mai îngrijorează
