A încerca să ne îmbunătățim viața schimbându-i pe ceilalți este întotdeauna un drum fără ieșire. Continuând cu imaginea anterioară, bărcile celorlalți vin cum vin și nu avem cum și nici de ce să ne propunem să schimbăm acest lucru după cum avem chef. Și, fără îndoială, ar fi stupid să tragem concluzia că modul de a călători fără riscul de a ne supăra este „golirea bărcilor celorlalți“.
Ceea ce se poate face însă, spune Zhuangzi, este să înțelegi dățile în care te superi pe tine însuți pentru că lucrurile nu ies conform planului sau dorinței tale, și atunci să te decizi să „golești propria TA barcă“. Dacă barca ta e goală, nu va exista o înfruntare între o parte a ta mai exigentă și perfecționistă și alta mai senină sau distrată. Și, fără să te superi pe tine, vei brăzda viața de parcă ar fi suprafața unui râu liniștit, fără să observe cineva asta, fără grabă sau ținte prestabilite.
Îmi imaginez cum gândești: „Sună fantastic, dar… de ce anume se presupune că trebuie să ne golim?“
Exact despre acest lucru vorbește capitolul de față.
Când vorbeam despre detașare, spuneam pe scurt că ne refeream la capacitatea de a nu rămâne agățat de vreo posesie, situație sau relație. Era vorba despre a învăța să ne detașăm de bunăvoie de unele dintre acele lucruri „indispensabile“, de asemenea, și nu numai, pentru a confirma că
viața noastră nu depinde de ele.
Pe aceeași linie, dacă ne dăm seama că „ego-ul“ nostru (cum i se spune) este tot o posesie, identitatea noastră, o situa ție și legătura noastră cu noi înșine, o relație anchilozată și condiționantă, vom înțelege că a ne desprinde de ideile rigide despre cum „suntem“ este o treaptă extrem de importantă pe calea care caută esența noastră; pentru că, așa cum am văzut, această parte substanțială și autentică se ascunde în spatele unor straturi suprapuse de personaje, obiceiuri, credințe și prejudecăți care, la un moment dat, ne-au apărat în mod sigur de amenințări reale sau imaginare.
Să răspundem la întrebarea de mai devreme: ar trebui să ne gândim să ne golim de noi înșine.
Cine este acesta pe care îl numim „Eu“?
Propunerea este să ne desprindem de tot ce considerăm că suntem, începând cu Eul nostru cel mai interior și dominant, de partea din noi care dorește să
gestioneze viața noastră, direcția noastră și dorințele noastre.
Și lămuresc aici că nu vorbesc despre structuri psihologice complexe sau sofisticate, și nici despre terminologia rezervată „inițiaților“. Vorbesc pur și simplu despre acea persoană la care ne referim de fiecare dată când spunem
„Eu“.
Cu alte cuvinte: această primă persoană la singular (cât se poate de singular) care mă definește față de mine însumi și mai ales față de ceilalți.
„Acesta“ sau „aceasta“ care gândește ce gândim, crede ce credem, decide
ce e de făcut în funcție de experiența sa și, în cele din urmă, face acel lucru cum poate mai bine sau cum a învățat să îl facă de-a lungul istoriei sale.
Am vorbit deja despre cum, de când eram mici, am tot auzit avertismentul, de la cei care ne iubeau cel mai mult, că, dacă ne purtăm așa cum ne taie capul, riscăm să ne trezim că alții nu ne vor oferi afecțiunea, aprobarea sau atenția lor.
Mama mea, un fel de expertă în formule de „folclor matern“ (vorbe pe care toate mamele le spun), îmi repeta din când în când ceea ce în mod sigur auzise și ea de atâtea ori de la propria mamă:
– Dacă mergi prin viață comportându-te așa, nimeni nu te va iubi.
Eu, care am fost întotdeauna un rebel (și poate de aceea), într-o zi am îndrăznit să o întreb:
– Nimeni n-o să mă iubească?… Nici tu?
Ea s-a retras într-o tăcere plină de surprindere și, în cele din urmă, mi-a răspuns:
– Eu da. Eu am să te iubesc întotdeauna … Dar asta nu contează, m-a lămurit, în timp ce mă săruta pe frunte, pentru că eu sunt mama ta.
Psihoterapeuta mea, când aveam nouăsprezece ani, m-a ajutat să dau o nouă
semnificație acestui dialog și să-mi dau seama că e posibil ca în acea zi să
fi învățat de la mama mea cel puțin trei lucruri care, evident, m-au însoțit mereu:
Unul, cel mai important, cum că nimeni nu avea să mă iubească dacă
decideam să nu mă schimb, nu era deloc adevărat.
Cel de-al doilea, că numai fiind rebel aveam să obțin unele răspunsuri mai profunde și sincere.
Și cel de-al treilea, mai mult decât transcendent, că mama mă recompensa de fiecare dată când puneam sub semnul întrebării o normă stabilită…
Nu toți și nu întotdeauna avem ocazia de a reinterpreta mesajele părinților noștri pentru a le putea transforma în mesaje benefice. Nu întotdeauna și nu toate ordinele admit o nouă lectură pozitivă.
Unele dintre aceste comentarii, adăugate cenzurii pure și dure a mediului copilăriei și planurilor pe care le aveau pentru noi, ne-au făcut, de-a lungul timpului, să ne creăm un anumit mod de comportament; un fel de a fi în lume, care ne definește; chiar și atunci când, azi puțin și mâine la fel, vom descoperi că această „identitate“ nu se potrivește în sens strict cu adevărata noastră esență.
De când am ascultat prima dată această poveste, acum vreo douăzeci de ani, cred că am spus-o de vreo sută de ori.
Într-o localitate îndepărtată din Orient, trăia cel mai important ș i mai influent preot din acele vremuri, un om simplu, de o în ț elepciune nemaivăzută ș i de o sensibilitate ie ș ită din comun.
Într-o bună zi, la mănăstirea unde se afla a sosit o invita ț ie pentru a merge să cineze acasă la cel mai bogat om din regat. Preotul, care nu ie ș ea aproape niciodată din chilie, a hotărât că nu poate fi nepoliticos cu amfitrionul său ș i a acceptat invita ț ia.
În ziua în care era programată cina, în ciuda furtunii care se apropia, s-a urcat în trăsură ș i a condus până acasă la omul bogat.
Când mai erau câteva sute de metri până să ajungă, un tunet i-a speriat calul ș i un fulger nea ș teptat l-a făcut să se ridice pe picioarele din spate, răsturnând trăsura într-un ș an ț , cu preot cu tot.
Omul s-a ridicat cum a putut ș i a încercat să lini ș tească animalul, mângâindu-l pe spate ș i vorbindu-i încet la ureche. Apoi s-a privit. Era murdar din cap până în picioare. Noroiul ș i frunzele murdare i se lipiseră
de haine ș i de mâini.
Cum era mult mai aproape de destina ț ie decât de mănăstire, a hotărât să
