meargă acolo ca să ceară ni ș te haine de schimb.
Când a bătut la u ș ă, i-a deschis un majordom frumos îmbrăcat ș i, văzându-l cum arată, a strigat la el:
– Ce cau ț i aici, cer ș etorule? Cum îndrăzne ș ti să ba ț i la u ș a asta?
– Am venit… la masa de azi, a răspuns preotul.
– Câtă neru ș inare, a spus majordomul. Resturile se împart mâine, ș i dacă
rămâne ceva, de ș i mă îndoiesc, trebuie să le ceri la u ș a de serviciu.
În ț elegi?
– Dumneata nu mă în ț elegi, a încercat să explice vizitatorul. Nu am venit pentru resturi…
– Aaaa, l-a ironizat majordomul. Nu ai vrea să intri ș i să stai la masă cu domnii?
– Păi… tocmai…
Nici nu a apucat să termine fraza, că stăpânul casei a apărut să-l întrebe pe majordom ce se întâmplă.
– Nimic important, domnule; doar că cer ș etorul acesta pretinde să-i dau resturile de la masă înainte de servirea cinei… I-am spus să plece, dar insistă.
– Să plece imediat… Uite ce mizerie a făcut la intrare… Oribil… tocmai azi. Cheamă gărzile ș i, dacă nu pleacă, să pună câinii pe el!
Cu îmbrâncituri ș i ș uturi, l-au aruncat pe bietul preot în stradă, amenin ț at de vreo zece câini, care lătrau arătân du- ș i col ț ii ascu ț i ț i.
Cu chiu, cu vai, omul s-a urcat înapoi în trăsură ș i s-a întors la mănăstire.
Ajuns în chilia sa, după ce s-a spălat pe mâini ș i pe fa ț ă, s-a dus la dulap ș i a scos de acolo o mantie brodată cu aur ș i argint, pe care i-o făcuse cadou cu un an în urmă chiar stăpânul casei de unde fusese izgonit.
Astfel înve ș mântat, s-a urcat din nou în trăsură ș i, de data aceasta, a ajuns la destina ț ie fără alte incidente.
A bătut din nou ș i acela ș i majordom i-a deschis u ș a.
De data aceasta, l-a poftit înăuntru cu o reveren ț ă.
Stăpânul casei s-a apropiat ș i l-a salutat cu o înclinare a capului.
– Excelen ț ă, i-a spus, începusem să cred că nu mai veni ț i… Ne putem a ș eza la masă? Ceilal ț i ne a ș teaptă…
– Sigur, a spus nou-venitul.
To ț i s-au ridicat în picioare când l-au văzut intrând ș i nu s-au a ș ezat până
când bărbatul îmbrăcat cu mantia impunătoare nu a luat loc, la dreapta amfitrionului.
S-a servit primul fel. O supă din rasol care, la prima vedere, părea foarte apetisantă.
S-a făcut o pauză, ș i toate privirile s-au îndreptat către preot, care, în loc să spună o rugăciune sau să înceapă să mănânce, a ș a cum sperau cu to ț ii, a întins mâna pe sub masă ș i, apucând un col ț al luxoasei mantii între degete, a început să o înmoaie în supă.
Într-o lini ș te îngrijorătoare, preotul îi vorbea mantiei, spunându-i:
– Gustă mâncarea, iubirea mea… Uite ce supă delicioasă… Ș i cartofiorul ăsta… Pu ț ină carne?… Mănâncă, iubirea mea…
Stăpânul casei, după ce a privit în toate păr ț ile încercând să găsească o explica ț ie pentru comportamentul oaspetelui, ș i-a făcut curaj să-l întrebe:
– S-a întâmplat ceva, Excelen ț ă?
– Să se întâmple? a spus preotul. Nu, nu s-a întâmplat nimic. Dar această
cină nu a fost nici o clipă pentru mine. Este evident că invitată este această
mantie… Când am venit fără ea, acum pu ț in timp, am fost dat afară în ș uturi.
Din această poveste am învățat să mă gândesc la Jorge Bucay care se ascunde în spatele unora dintre deghizările sale. Și tu? Știi cum ești după ce le-ai lepădat pe toate?
Identitatea, o fiică a dependenței noastre
Cu toții ne naștem având nevoie de iubire, atenție și îngrijiri; toți ne dăm seama, din primii ani de viață, că obținem rezultate mai bune dacă suntem într-un anumit fel. Ceilalți ne răsfață mai mult, primim mai multe cadouri, și unele lucruri devin mai ușoare pentru noi, dacă ne comportăm cum le-ar plăcea celor din jur.
Cu timpul, aflăm că acest adevăr se confirmă la fiecare pas, dar implică și o problemă: persoanele care ne răsplătesc cu aceste recunoașteri („mângâieri“, cum le numește Eric Berne) nu ne iubesc pe noi, ci pe personajul pe care l-am creat pentru ele, poate chiar înainte de a le fi cunoscut.
După ce am lucrat ca terapeut pentru adulți mai bine de treizeci de ani, te pot asigura că, la un moment dat, toți va trebui să recunoaștem că ceea ce susținem și credem de bună-credință că suntem este cel puțin parțial fals.
Această idee despre noi, cu care ne prezentăm celorlalți, este practic o iluzie, construită de fiecare cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea
mediului social sau familial, căruia în mod nevrotic încercăm să-i facem pe plac.
