A-ți da seama de acest lucru, așa cum am spus, nu e o sarcină ușoară și a te confrunta până la capăt cu această „realitate“, cum îți poți imagina, este o trăire pe cât de tulburătoare, pe atât de esențială.
Există o imagine care mi s-a părut întotdeauna puternică și clară: dacă mă
arunc în apă îmbrăcat elegant, cu pantaloni de catifea și haină în aceeași nuanță, cămașă cu monogramă și o cravată superbă, asortată cu șosetele, îmi va fi foarte greu să înot (și, pe deasupra, nimeni nu va observa dacă
sunt elegant sau nu).
În plan spiritual, rolurile pe care le interpretăm sunt ca niște haine sofisticate care nu ne permit să avansăm și care, așa cum i se întâmplă
înotătorului, vor deveni din ce în ce mai stânjenitoare, pentru că această
cale nu admite persoane ireale, care să fie rodul imaginației unora.
Pentru a fi cine suntem, prima provocare este să ne adunăm curajul pentru a lăsa deoparte toate rolurile pe care le-am tot adoptat de-a lungul vieții, mai ales cele pe care le-am jucat cel mai bine.
A doua este să ne golim total de ceea ce ne împiedică să fim în fiecare moment o persoană liberă, absolut spontană și stăpână pe un comportament care să nu fie condiționat de temnița propriilor definiții despre sine.
Poate suna puțin ciudat la început.
Cum să mă golesc de mine însumi?
Nu este oare imposibil să încetez de a mai fi cine sunt?
Dacă mă lepăd de Eul meu, ce va rămâne?
Toate aceste întrebări sunt valabile, dar ne vor face să ne pierdem direcția, dacă nu ne vom da seama că sunt formulate pornind de la același Eu pe care încercăm să-l punem sub semnul întrebării.
Revenind la metafora lui Zhuangzi, această abordare îi aparține numai celui care este în barcă, făcând parte din intenția sa de a recupera controlul tuturor lucrurilor (un control pe care, de altfel, nu l-a deținut niciodată).
Dacă barca ar fi goală, esența a ceea ce suntem ar rămâne acolo, pentru că
în această poveste esența este barca însăși, dar nu aș pune întrebări. Dacă
reușesc să fiu barca, mă las pur și simplu purtat și mă bucur de călătorie.
Cu ceva vreme în urmă, întorcându-mă dintr-o lungă și epuizantă călătorie peste Atlantic și afectat de schimbarea de fus orar, m-am trântit în pat, încercând să adorm, dar din câte se părea, în ciuda oboselii, nu prea reușeam. Am deschis rucsacul cu care călătorisem și am scos din el cartea lui Giovanni Papini Pilotul orb, pe care o citisem în timpul zborului. Am deschis-o acolo unde pusesem biletul de îmbarcare și era exact începutul unei povestiri pe care Papini o numise Cine ești?.
Povestea, evident tulburătoare, ar fi meritat un cititor mai lucid. Era vorba despre un bărbat mai mult sau mai puțin popular care, dintr-odată, într-o zi, își dă seama cu surprindere că toți cunoscuții și prietenii săi, în mod misterios, par să nu-l recunoască, ca și cum ar fi dispărut din memoria persoanelor din jur…
În noaptea aceea nu am putut termina de citit întreaga povestire, dar îmi aduc aminte că atunci când m-am trezit dimineața (sau am visat că mă
trezeam), aveam întrebarea lui Papini întipărită în minte: cine ești?
În acest stadiu, între luciditate și confuzie, care se produce în momentele din apropierea trezirii, m-am simțit copleșit de această enigmă, întrebându-mă (tot din vina lui Papini) dacă aveam un răspuns adevărat și convenabil la această întrebare.
Tentat de a-mi explora această senzație, condus mai curând de curiozitate decât de curaj, m-am lăsat purtat de această stare ciudată, fără să o pun sub semnul întrebării, fără ca mintea mea gânditoare să disprețuiască trăirea impunându-mi realitatea „obiectivă“ a identității mele. Mi-am permis, aproape amuzat, să mă îndoiesc de cine eram sau cel puțin de „măsura în
care“ eram acel „Jorge Bucay“ care credeam că eram și cât din persoana mea putea fi definit de numele meu, de profesia mea sau de apartenențe.
Nu pot spune azi cât timp am stat întins pe pat, aproape imobil, încercând să
nu întrerup această senzație de insolit, acest dialog interior care, pe de o parte, îmi părea ridicol, dar pe de alta mă emoționa poate prea mult.
Dintr-odată, mi-a apărut cu claritate, în acel moment și începând de atunci, că singurul lucru pe care îl pot spune despre mine este „sunt eu“; dar, în același timp, că nu sunt numai asta. Evident, sunt (și toți suntem) mult mai multe lucruri dintre cele care se pot defini în cuvinte.
„A defini“ vine, în spaniolă, de la de-finir, a ști unde începe și unde se termină ceea ce definesc. A ști unele lucruri despre mine în mod sigur nu este suficient pentru a putea defini (nici măcar în fața mea) cine sunt.
În fața imposibilității de a o cuprinde, de data aceasta nu prin cuvinte, ci ca experiență, identitatea rămâne redusă la doar puțin mai mult decât o iluzie, la o schemă de referință, confirmată de micile povești pe care ni le spunem (așa cum știm noi, psihoterapeuții, nu întotdeauna adevărate), pentru a ne face viața posibilă și gândirea coerentă.
Poate că ar trebui să acceptăm cu resemnare sau cu curaj că, în fond, ideea pe care o avem despre noi înșine este în mare măsură o construcție mai mult sau mai puțin convenabilă și că o acceptăm fără să o punem sub semnul întrebării, deoarece ne oferă un cadru de referință mai mult sau mai puțin sigur.
Toată această dezvoltare nu pare un motiv de îngrijorare, dar trebuie să
recunoaștem că, dacă ne mulțumim să „fim“ doar aceste lucruri pe care le cunoaștem despre noi și pe care suntem obișnuiți să credem că ne definesc, vom sfârși legați de ele și vom bloca orice posibilitate de a ne schimba și, astfel, orice posibilitate de a ne continua creșterea.
Închiși în temnița identității noastre, pierdem orice posi bilitate de a explora ce înseamnă să fim cineva nou în fiecare zi.
Când Osho ne vorbea despre asta, obișnuia să povestească istoria principelui care se credea cocoș.
Se poveste ș te că a fost odată un principe care, dintr-odată, a început să se creadă coco ș . Într-o zi, a de ș teptat întreaga curte cu un cucurigu răsunător la răsăritul soarelui. Când curtenii au ajuns în camera lui, principele, care era despuiat, mergea pe vine dintr-o parte în alta a camerei, în timp ce- ș i mi ș ca bra ț ele pe lângă corp, ca ș i cum ar fi dat din aripi, ș i scotea sunete stranii, ce imitau un cârâit.
Îngroziţi de ce au văzut, curtenii au încercat să-l facă pe principe să- ș i vină
în fire, dar acesta a început să fugă prin cameră, repezindu-se să îi
„ciocănească“ cu nasul pe cei care se apropiau de el, până când s-a vârât sub o masă ș i a rămas acolo.
Zilele treceau ș i starea principelui nu se îmbunătă ț ea. Tatăl său, regele, a dat ordin să fie chema ț i cei mai renumiţi medici din regat. Au încercat nenumărate unguente ș i po ț iuni, dar nici un remediu nu a avut efectul dorit. Atunci, regele a apelat la în ț elep ț i ș i mistici ș i chiar ș i la vrăjitori ș i ș amani, dar nimic nu a dat vreun rezultat. Principele continua să fie la fel de nebun ca la început.
