Dacă nu voi reuși să înving această teamă, voi reveni la refugiul temniţei protectoare a personalității mele cunoscute și voi încuia ușa în spatele meu, pe cât posibil, cu șapte chei, pentru a lăsa în afară durerea, factorii destabilizatori și necunoscutul… chiar știind că, astfel, închid ușa în fața a tot ceea ce este nou, creativ și diferit… chiar în condițiile în care înțeleg că, astfel, am terminat cu orice posibilitate de a crește deoarece, până la urmă, creșterea nu este altceva decât a abandona frontierele anterioare sigure pentru a parcurge spații diferite și pentru a trăi noi experiențe.
Doar ceva în plus
Se spune că principala diferență dintre popoarele saxone și cele latine este că primele sunt întotdeauna capabile de a găsi o soluție pentru orice problemă, în timp ce noi suntem specialiști în a găsi o problemă pentru fiecare soluție; poate din acest motiv mi se întâmplă acum să mă gândesc că
„întotdeauna există o interpretare greșită pentru o învăță tură bună“ și că, de data aceasta, nu e o excepție.
Mă îngrijorează să mă gândesc că s-ar putea ca acest lucru să fie înţeles în sensul de a asista pasiv la lucrurile din viața noastră. Spune o veche zicătoare sufită: „Ai încredere în Allah, dar leagă-ți singur cămila“.
O glumă veche ilustrează ceea ce spun: Doi prieteni se întâlnesc pe stradă ș i se salută:
– Ce mult timp a trecut de când nu ne-am mai văzut! spune unul dintre ei.
Ce mai faci?
– Ce să zic, nu prea bine…, răspunde celălalt, cu oarecare triste ț e, de ș i imediat pare să- ș i revină ș i spune: Dar am încredere că, începând de săptămâna viitoare, totul se va schimba…
– A ș a, deci. Ce se va întâmpla săptămâna viitoare?
– E luni ș i, cu voia lui Dumnezeu, voi câ ș tiga la loto.
– Ooo… Să dea Domnul să fie a ș a. Ce numere ai jucat?
– Nu, nu am jucat nici un număr.
– Dar atunci cum te gânde ș ti că ai să câ ș tigi?
– Păi, am spus „cu voia lui Dumnezeu“… Ș i dacă o să fie cu voia lui Dumnezeu, crezi că o să-i pese dacă am jucat sau nu?
A înceta să vrei să controlezi universul nu înseamnă să te abandonezi deciziei altora, nici propriei sorți, așteptând ca viața să-ți bată la ușă.
Înseamnă să-ți orientezi viața asemenea marinarului ce orientează pânzele bărcii, încercând să o ducă într-un sens anume, dar știind că nu poate trăi fără să-i pese de direcția vântului, nici să se supere tot timpul din cauza forței curentului.
Sigur, e important să înțelegem dificultatea acestei sarcini, să ne dăm seama de motivația care ne-a determinat să creăm o personalitate și să ne asumăm efortul pe care l-am făcut apoi pentru a o menține, dar și să apreciem
conștient preţul pe care îl plătim ca să ne agățăm de aceasta cu vehemență, însă asta nu trebuie să ne facă să renunțăm să mergem înainte.
Așa cum arăta metafora bărcii goale, este imposibil să prevedem dacă
vreodată altă barcă se va ciocni sau nu cu noi, și, din acest motiv, siguranța de a evita acest lucru nu se află la îndemâna noastră. În schimb, modul de a reac ționa când se întâmplă ciocnirea ține fără discuție de noi și, de asemenea, de felul în care acționăm după aceea.
Conectați la căutarea noastră spirituală, ne dăm seama că lucrurile care ni se întâmplă sunt numai o parte a „problemei“; cealaltă, mult mai mare, apare atunci când începem să dorim să controlăm ce se va întâmpla, să vrem să
schimbăm ce s-a întâmplat sau să modificăm ambele lucruri. Altfel spus: foarte probabil, dacă renunțăm la siguranța peșterii noastre, ne vom da seama că durerea și plăcerea noastră nu sunt responsabilitatea lumii, ci a noastră. Deși e greu de crezut, nu suferim niciodată din cauza lucrurilor care ni se întâmplă, ci din cauza modului în care luăm și interpretăm ce ni se întâmplă.
O persoană mai iluminată își va da seama că a încetat să se mai lupte cu lumea atunci când se desprinde într-adevăr de necesitatea de a controla, iar acest lucru este posibil numai dacă structura ego-ului este dispusă să-și revizuiască adevărurile și să abandoneze scenariul.
O veche tradiție budistă arată că, de fiecare dată când se construiește o mănăstire budistă, se pune la vedere o imagine a lui Bodhi, copacul sub care Buddha a atins iluminarea, în memoria acelui moment.
Majoritatea vizitatorilor ajung să se întrebe:
– Dacă se comemorează acest moment, de ce nu se află sub copac imaginea lui Buddha meditând?
Întotdeauna se găsește cineva care să se apropie și să dea răspunsul lămuritor:
– În momentul iluminării, Buddha nu mai era acolo. Siddharta Gautama uitase de sine și dispăruse, ajungând să fie una cu întregul. Numai arborele a rămas, ca martor mut a ceea ce s-a întâmplat.
Dacă tu și universul sunteți separați, vei putea câștiga sau pierde, dar va fi întotdeauna o bătălie, și fericirea ta va depinde întotdeauna de rezultat.
Dacă, în schimb, îți dai seama că ești o parte din întreg (o mică parte, bineînțeles), frustrarea și tensiunea vor dispărea, deoarece, nemaiexistând două părți, nu va putea exista confruntare.
Dacă vom reuși să ne golim barca, poate vom descoperi că ne așteaptă un univers minunat, un univers pe care, deși este permanent la îndemâna noastră, în continuare nu îl cunoaștem.
Cucerirea unui spațiu de tăcere
A medita nu înseamnă să te lup ț i cu o problemă. A medita înseamnă să
observi. Zâmbetul tău o demonstrează. Demonstrează că e ș ti amabil cu tine însu ț i, că soarele con ș tiin ț ei străluce ș te în interiorul tău ș i că situa ț ia este sub control. E ș ti tu însu ț i ș i te bucuri de o anumită pace.
Thich Nhat Hanh
Meditația
Într-o foarte veche imagine didactică, pe care chiar Freud a folosit-o la un moment dat, ni se explică faptul că există două tipuri de artă: arta de a adăuga și arta de a elimina. În primul caz, reprezentat tradițional de pictură, artistul „adaugă“ pe pânza albă linii, forme și culori, pentru a compune o operă de artă, acolo unde înainte nu era nici urmă de așa ceva. În al doilea caz, reprezentat de sculptura în piatră, provocarea artistului constă în a elimina din piatră ceea ce este în plus, pentru a descoperi lucrarea de artă
care era ascunsă acolo. Când am avut norocul ca viața să mă ducă la Florența, puțin pentru muncă și mai mult pentru plăcerea mea de a cunoaște acest oraș atât de frumos, am primit două dintre cele mai mari impresii din toate călătoriile mele, două imagini pe care le port în continuare clar în memorie: incredibila statuie a lui David și sculpturile
„neterminate“ ale lui Michelangelo, din blocurile de marmură. În acestea se observă expresia cea mai clară a ideii de a lăsa să iasă din piatră frumusețea
