Imediat Eu cu tine
Și urmează Eu cu mine
Până când ajung la Eu fără mine
Pentru a putea fi Eu cu toți
Și a sfârși prin a fi Toți…
Aflarea tăcerii
Pentru ca această privire să fie posibilă și aceste cuvinte să devină trăiri, trebuie să ne ocupăm mai întâi de crearea celui mai bun context, trebuie să
descoperim tăcerea.
Cuvântul „tăcere“, atât de gol, încât pare să se poată defini doar ca absența a ceva (sunetul), este fără îndoială un termen plin de conținuturi, care debordează de semnificații, unele poate chiar opuse. A spune că un om este condamnat la tăcere înseamnă că acesta este resemnat să nu comunice, să se izoleze, să nu aibă acces la lumea pe care o împărtășești cu alții; cu toate
acestea, a găsi tăcerea căutată poate fi expresia unei realități foarte distincte: cea a unui om care, în tăcerea sa (internă și externă), percepe mult mai bine ce se întâmplă în jurul său și este capabil să înceapă să vadă acele lucruri faţă de care era orb în mijlocul lumii zgomotoase actuale.
Numai cea mai bună dintre tăceri permite să auzi acele mici sunete care mângâie auzul: trilul păsărilor, muzica din aer sau cântecul vântului.
Dacă zgomotul distrage, tăcerea ne concentrează.
Dacă zgomotul ne alungă, tăcerea ne convoacă.
Dacă, așa cum spune medicina, zgomotul poate fi cauza a numeroase boli, tăcerea aduce în schimb însănătoșirea, destinderea și creșterea.
Ar fi prea simplu și oarecum înșelător să tragem concluzia că zgomotul care stânjenește spiritul este cauzat de claxoanele mașinilor, de loviturile utilajelor sau de sunetul strident al muzicii de ultimă generație, care se aude la maxi mum prin difuzoarele magazinelor. Cel mai rău dintre zgomote, cel care trebuie evitat în cea mai mare măsură, cel mai periculos și care ne întrerupe în cea mai mare măsură, este cel pe care îl producem noi înșine, mai ales atunci când vorbim mai mult decât e cazul.
În minunata sa carte Tao: cele trei comori, Osho ne relatează un episod din viața lui Lao Zi. Se spune că legendarul maestru ținea două „conferințe“ pe zi: una dimineața, la răsăritul soarelui, și alta seara, la apus.
Discipolii îl însoțeau în micile plimbări, timp de o oră sau două, bucurându-se împreună de frumosul peisaj din jurul lacului enorm. Singura condiție pentru a se alătura grupului era să rămâi, ca și maestrul, în tăcere absolută.
Fidel ideii sale conform căreia adevărul nu se poate transmite prin cuvinte, când unul dintre însoțitorii săi spunea mai mult de o frază în cursul unei plimbări, Lao Zi îi cerea să nu mai vină. Spunea atunci că există multe persoane care nu pot suporta dezgolirea, care înseamnă a păstra tăcerea, renunțând la deghizarea pe care ți-o oferă cuvintele.
Cel care vorbește prea mult crede că a asculta e prea puțin. Și cum acela care ascultă puțin știe mai puțin, concluzia e inevitabilă. Fără spațiu în care să asculți, fără tăcerea de deschidere pe care o lasă absența propriilor cuvinte, omul se golește cu o viteză ameţitoare, deoarece nu permite nici unui lucru din afară să găsească deschiderea pentru a se infiltra înăuntrul său.
Și dacă aceasta este norma în toate domeniile, în plan spiritual încarnează
regula cea mai importantă și primordială. De prea multe ori suntem principalul obstacol care ne împiedică spiritul să se extindă.
Nu aș dori să creadă cineva că e nevoie să fugi în câmp pentru a cuceri tăcerea.
Sunt mii de locuri tăcute și ore senine în jurul nostru, dacă decidem să le căutăm și să ne bucurăm de ele.
Pentru cei cărora le place să se plimbe pe străzile orașu lui, există
întotdeauna mici piețe pierdute în vreun colțișor ascuns, pustii și puțin jilave, pe care nici soarele nu le vizitează prea mult… sunt locuri incredibile, în care se respiră o pace inimaginabilă.
De multe ori, trăind în plin centru al unui mare oraș, poți descoperi că
duminicile, pe seară, zona clădirilor de birouri din centru s-a transformat într-o mănăstire abandonată, numai a ta.
Tăcerea interioară
Există o tăcere care nu depinde de capacitatea de a găsi un loc fără
zgomote. O tăcere care este apreciată când reușești să faci să dispară
zgomotul, când elaborezi, întâlnești și îți construiești tăcerile. Iar când le ai deja, nu numai că poți să le asculți, dar și începi să auzi mult mai bine lucrurile care scot sunete.
Atunci când găsești tăcerea, începe timpul dezvoltării sensibilității și al capacității de a auzi. Dacă nu crezi în puterea intimistă a liniștii, încearcă să
încredințezi ceva important pentru tine unei persoane pe care o consideri specială, între patru ochi, sub un pod, dar exact în momentul în care pe deasupra capetelor voastre trece marfarul…
Pe măsură ce avansezi în tăcerea exterioară și interioară, descoperi lucruri care ţi-au fost întotdeauna la îndemână și despre care nu ai auzit niciodată
vorbindu-se, sau cucerești accesul la un mod diferit de a percepe ace lași lucru, dar ascultând tonalitățile diferite pe care le are fiecare sunet.
Suma acestor noi aptitudini face parte dintr-o nouă sensibilitate, care îţi dă
acces la procesul de a-ţi da seama, într-o măsură din ce în ce mai mare și din ce în ce mai bine, de realitate, atât cea dinafară, cât și cea dinăuntru. Și aceasta este prima consecință a meditației, primul pas pentru a reuși, evitând intelectul, să ai acces la esența ta și, de acolo, să ai măcar o noțiune despre ceea ce este esența celorlalți.
Meditație și egocentrism
A medita nu este sinonim cu a te îndepărta de lume, cel puțin nu în sensul unei îndepărtări fizice; în orice caz, înseamnă să găsim oportunitatea și procesul pentru a înceta să fim dependenți de exterior, pentru a înceta să
controlăm zona intermediară (dintre înăuntru și afară) și să ne îndreptăm atenția profund către interior, pentru a ne găsi pe noi înșine și a stabili cu seninătate cea mai bună relație a noastră cu momentul prezent.
