sculpturii. Sunt forme incredibile de frumusețe cizelată care „se ivesc“
treptat dintr-un bloc rustic, care nici măcar nu părea a fi marmură.
Îmi imaginez acum un sculptor pe punctul de a ciopli o statuie în marmură.
Să presupunem că a fost motivat de o plimbare senină pe munte și că a decis să reprezinte în urmă toarea sa lucrare o acvilă odihnindu-se cu aripile întinse pe vârful unei stânci. Artistul merge prin carieră, până când va găsi bucata de marmură care îi va folosi pentru obiectivul său. Ochiul său antrenat este capabil să vadă în măruntaiele pietrei germenul statuii terminate.
Îi pune pe muncitorii din carieră să încarce piatra în mașină.
Întors acasă, trece prin sat. Are nevoie de toate ustensilele pe care știe că le va folosi pentru a ciopli piatra.
Sculptorul nu uită că, pentru a transforma în realitate opera sa visată, va avea nevoie nu numai de aceste lucruri, ci va fi indispensabil să-și pună în joc abilitatea de a le manevra, cu tehnică și artă. Nu îi va folosi la nimic să-și construiască în minte cea mai frumoasă acvilă, dacă apoi nu va ști să
folosească dalta, ciocanul, uneltele de gravare, cuțitul pentru cioplit, șmirghelul, fierăstrăul sau rașpelele pentru sculptură. Pentru a învăța să le folosească în cel mai bun mod și a profita de ele la maximum, a fost nevoie să se antreneze și să greșească de multe ori.
Astfel, când priceperea și experiența sa se vor întâlni cu sensibilitatea artistică și cu intuiția, timpul, efortul și inspirația vor face restul.
Ideea de a parcurge calea spirituală, așa cum am văzut, a apărut în noi dinspre înăuntru, la fel ca nevoia prietenului nostru, sculptorul, de a da conținut inspirației sale, ca o trezire mai mult sau mai puțin identificată.
Proiectul inițial despre cum să crești spiritual se modifică permanent (ca în orice creație artistică), în funcție de cum realizăm sarcina. Instrumentele noastre vor fi toate ajutoarele pe care le putem primi, învățăturile pe care le dobândim, profesorii care ne susțin și unele ajutoare care ne pot impulsiona. Materia primă, blocul brut de marmură, suntem, evident, noi înșine.
Ca în parabola sculptorului, întru totul pregătiţi, rămâne numai să dăm la o parte cu multă grijă și răbdare ceea ce este în plus și să vedem, puțin câte puțin, cum apare rezultatul (diferitele elemente care vor constitui structura vieții noastre spirituale); este o muncă personală, pe care nu o poate face nimeni în locul nostru.
O mare parte a muncii artizanale (adică artistică, dar antrenată) înseamnă
parcurgerea acestui plan, care poate deveni mai bun dacă vom fi capabili să
învățăm să folosim un instrument fundamental: meditația.
Meditația este bucătăria spiritului nostru, un instrument pe cât de subtil, pe atât de rafinat, care ne va permite, atunci când vom învăța să profităm de el, să avansăm pe drumul paradoxal al transformării noastre în ceva care, într-un anumit fel, suntem deja.
Osho rezumă acest lucru spunând că meditația este spațiul și procesul în care îți dai seama de ce se întâmplă în mod real în interiorul tău și în jurul tău.
Idealul meditativ
Majoritatea dintre noi nu locuiesc în Tibet, nici în mijlocul unui deșert, nici retrași permanent într-o mănăstire. Aproape toți trăim scufundați într-o realitate mai mult sau mai puțin cosmopolită, înconjurați de bărbați și femei care aleargă de colo-colo, care pretind și cer, care sună la telefon sau ne bat la ușă pentru a oferi, pentru a cere, pentru a negocia, pentru a reclama. În mod sigur, tu și eu petrecem, ca mulți dintre prietenii și rudele noastre, multe ore din viață într-un mijloc de transport, ducându-ne sau întorcându-ne de undeva sau risipind o bucățică din viața noastră finită într-un ambuteiaj. Așa, sau asemănător, arată mediul nostru cotidian și în acest ambient trebuie să învățăm să medităm.
Sunt foarte departe de a fi un expert în domeniu, dar am învățat de la unii maeștri și instructori că nici modul de a medita, nici locul, nici ora din zi nu sunt în realitate cele mai importante. Unul dintre aceștia obișnuia să
repete până la epuizare că nu trebuie să pierdem timpul căutând cel mai bun mod sau cel mai bun mediu pentru a medita…
– Nu are sens să aștepți să apară condițiile visate pentru a începe să
meditezi, spunea el. Nu e nevoie să te închizi într-o mănăstire tibetană, nici să te muți, ca un eremit, într-o casă în vârful muntelui, pentru a explora acest instrument.
Se poveste ș te că un bătrân ceasornicar s-a întors în sat după doi ani de absen ț ă. Tejgheaua ceasornicăriei sale s-a umplut, într-o singură seară, cu toate ceasurile din sat, care se opriseră între timp ș i rămăseseră să-i a ș tepte întoarcerea, ascunse în vreun sertăra ș din casa proprietarilor lor.
Ceasornicarul l-a verificat pe fiecare, bucată cu bucată, angrenaj cu angrenaj.
Numai că doar unul dintre ceasuri putea fi reparat, cel al bătrânului învă ț ător de la ș coala din sat; toate celelalte erau deja imposibil de reparat.
Ceasul învă ț ătorului era o mo ș tenire de la tatăl său; poate din acest motiv, ziua în care s-a oprit a marcat pentru el un moment foarte trist. Totu ș i, în loc să-l lase uitat pe noptieră, învă ț ătorul î ș i lua în fiecare seară vechiul ceas, îl încălzea în palme, îl lustruia, îl întorcea pu ț in ș i îl scutura, dorindu- ș i să înceapă din nou să meargă. Ceasul părea să dorească să-i facă pe plac proprietarului, care stătea câteva minute să asculte cunoscutul tic-tac al mecanismului. Dar apoi se oprea imediat.
Acest mic ritual, faptul că se ocupa de ceas, această îngri jire iubitoare au fost motivele pentru care mecanismul nu s-a distrus pentru totdeauna.
Motivația și perseverența învățătorului au salvat ceasul de la moartea prin oxidare.
A medita, pentru cei care aleg să mediteze, este mult prea important pentru a subordona acest lucru unui context ideal. Atitudinea noastră, în ceea ce privește meditația, trebuie să fie cea a învățătorului din poveste cu ceasul său, un comportament de fiecare zi, care să se păstreze dincolo de rezultate.
Căutarea meditaţiei
Meditația își atinge maxima dezvoltare în disciplinele orientale, pe jumătate religii, pe jumătate filosofii. Meditația ca atare este un element care depășește faptul religios și poate porni de la premisele doctrinale ale unei credințe, sau nu. În ultimul caz, o putem considera o tehnică sau o activitate antrenată și antrenabilă; în primul caz, am putea, de asemenea, așa cum vom vedea mai târziu, să o punem în legătură cu rugăciunea.
La meditație se poate ajunge pe multe căi și se poate practica în multe feluri.
Un sculptor dispune de o mare varietate de dălți și cuțite pentru cioplit, cu care să-și facă treaba, și de numeroase tehnici pentru a obține cel mai bun rezultat, dar deja de la prima sculptură descoperă că, deși el sculptează mai ușor cu anumite ustensile, alţii (după cum se povestește) au mai mult spor folosind alte ustensile și alte tehnici; la fel se întâmplă și cu meditația.
Există multe tehnici de meditație; fiecare trebuie să o găsească pe aceea care îi este cea mai utilă sau care se adaptează cel mai bine la necesitățile, exigențele, posibilitățile și limitările sale personale.
În orice caz, putem să fim de acord cu faptul că primul pas spre meditație (fundamental) este observația.
A-ți îndrepta o privire onestă, pură și fără prejudecăți… către interiorul tău, pentru a începe să fii, și, pornind de aici, să relaționezi în armonie cu tine și cu ceilalţi.
Dacă aș putea descrie pas cu pas progresul spiritual al celui care pășește pe tărâmul meditației, în câteva cuvinte aș spune așa:
La început, Numai eu
Apoi Tu cu mine
