Indiferent de motiv, acum sunt convins că aceste două mișcări nu sunt în mod necesar contrapuse.
Cred că, în măsura în care cresc ca persoană, abandonez ideile preconcepute despre ceea ce sunt și, din acest motiv, într-un anumit fel, abandonez Eul meu sistematizat, structura personalității mele, modurile mele „automate“
de a fi și de a gândi (această abordare, în sine, ar putea explica schimbarea poziției mele, demonstrând, în același timp, complementaritatea ambelor puncte de vedere).
În mintea mea apar, ca și în a ta, bănuiesc, unele întrebări evidente. Dacă
este atât de recomandabil și constructiv să renunțăm la „identitatea“
noastră, de ce ni se pare atât de dificil? De ce ne opunem cu atâta vehemență?
Poate că acest „Dialog între oameni“, pe care mi l-a dat odată un pacient, ne poate ajuta să ne gândim la acest lucru din alt unghi…
– Nu mai pot. Nu am oxigen, nici nu mă mai pot mi ș ca.
– Trebuie să rezi ș ti. O să treacă.
– Nu cred, frate. Totul s-a înrăută ț it în ultimele ore. Pere ț ii se cutremură ș i în jur totul se deteriorează rapid.
– Ș tiu, dar acest loc este singura noastră ș ansă. Trebuie să supor ț i.
– Dar nu mai pot continua a ș a. Cred că ar fi mai bine să mă las dus de curent.
– Nu face asta, frate. Dacă î ț i vei da drumul, vei fi târât către vâltoarea care duce la moarte ș i distrugere. Haide, mai fă un efort.
– Am mai spus, nu voi rămâne aici a ș teptând moartea. Poate, dacă îmi voi da drumul, ar putea exista altă posibilitate. Nici măcar nu ș tim ce este pe partea cealaltă…
– Altă posibilitate? Despre ce vorbe ș ti? Ce vei mânca? Cum te vei apăra de lovituri? Dar frigul ș i căldura? E o nebunie. Haide, aga ț ă-te de mine.
– Nu. Ajunge.
Acestea fiind spuse, fratele mai mic ș i-a dat drumul ș i a fost târât până în vâltoarea neagră a necunoscutului.
Fratele său l-a privit cu durere cum dispare ș i i s-a părut că aude, după
câteva secunde, plânsul disperat al fratelui său, în partea cealaltă a vâltorii.
„Bietul de el, s-a gândit, o moarte oribilă…“
De cealaltă parte, fratele său plângea, umplându- ș i plămânii cu aer proaspăt.
Se născuse.
Personalitatea noastră este, într-un anumit fel, un loc protejat, un spațiu în care am crescut, până am ajuns să fim cine suntem, un loc care, deși știm că va rămâne mic, oferă refugiul și siguranța lucrurilor pe care le cunoaștem. A-l părăsi (metaforic, „a ne naște“ la o viață nouă) ne sperie, pentru că implică în mod obligatoriu dizolvarea unor frontiere sigure și familiare ale Eului. Abandonarea ideilor cunoscute referitoare la ceea ce suntem ne împinge către un teren instabil, iar aceasta ne conectează
întotdeauna cu teama. În cea mai cumplită fantezie a noastră, a înceta să
mai fim seamănă prea mult cu propria moarte.
În prima parte a acestei cărți, aminteam ideea lui Gurdjieff referitoare la decizia de a muri, pentru a renaște într-o formă mai evoluată. Ca și cum ar fi cunoscut această frază sau poate inspirându-se din ea, m-a surprins acum
câțiva ani spectacolul de balet contemporan pe care l-a prezentat în Valladolid un grup numit Espiral Danza. Provocatorul spectacol se chema Greutatea luminii și, în micul text introductiv din caietul-program, se aducea la cunoștința publicului ideea asupra căreia lucraseră artiștii: conflictul micilor morți cotidiene, aceste morți necesare pentru a continua lupta ca să te întâlnești cu tine însuți, desprinzându-te de greutatea împovărătoare a propriei imagini.
Cred că nici un psiholog nu ar fi putut spune mai bine acest lucru.
Frontiera
Cu toţii am învățat, la un moment dat, urmând sfaturile altora (care spuneau că știu), să construim un zid imaginar, care să ne separe puțin de lume, și o barieră care să ne permită să stabilim ce lucruri puteau să o traverseze și ce nu. Mulțumită acestora, am putut menține până acum iluzia călduță a micii noastre părţi de control asupra lumii și, prin extensie, vanitoasa fantezie a controlului absolut asupra vieții noastre.
Pe de altă parte, pentru a ne deruta sau pentru a ne trezi (poate pentru ambele lucruri), viața ne învață că a te confrunta cu adevărul este cea mai râvnită realizare, ceea ce presupune să luptăm pentru a anula orice condiționare a comportamentului nostru.
Care dintre aceste aspecte va triumfa? Cel care susține frontiera sau cel care vrea să se lase dus de val?
Și dacă decid să pornesc pe drumul anevoios de a mă simți una cu universul?
Și dacă încetez să mă deosebesc de toți și de toate?
Și dacă nu ar exista diferențe între lume și mine?
Și dacă renunț să stabilesc limita pielii mele ca o frontieră de netrecut…?
Ce s-ar putea întâmpla?
Confirmând dublul mesaj, unei părți din mine îi pare mai mult decât atractivă posibilitatea de a deveni per mea bil la tot ce se întâmplă în afară…
dar, din alte puncte de vedere, poate mai puțin sigure, în mijlocul acestor întrebări și răspunsuri confuze, pornesc sute de noi alarme, care mă
alertează asupra pericolelor de a dărâma zidul, mă asaltează unele temeri pe care nu le cunoșteam, noi fantezii catastrofale și paralizante, născute din ideea că s-ar putea să nu suport suferința pe care mi-ar putea-o provoca.
