Majoritatea oamenilor, când au o îndoială, indiferent cât de important sau de banal ar fi subiectul, au tendința să o transforme într-o chestiune de viață
și de moarte. Sunt convins că, în această privinţă, marii maeștri ai umanității au fost strămoșii noștri evrei, capabili să râdă în aceeași măsură
de îndoieli și de greutăţi, de chestiuni profane și sacre. Mai încolo vom discuta mai în detaliu și despre râs, dar deocamdată, anticipând puţin, iată
următoarea anecdotă atribuită renumitului umorist evreu James Louis Baldwin.
Acesta a fost întrebat, într-un interviu, dacă majoritatea evreilor cred sau nu în existența lui Dumnezeu și pe ce se baza răspunsul său.
El a răspuns că poporul evreu are multe caracteristici definitorii și că una dintre trăsăturile sale cele mai notabile este să se îndoiască de aproape orice.
– Mulți dintre noi, a spus Baldwin, ca să dea un exemplu, nu sunt prea siguri că Dumnezeu există, dar ceea ce știm cu siguranță absolută este că, indiferent dacă există sau nu, noi suntem poporul său ales.
Este mai mult decât probabil ca aceia care știu mai multe lucruri despre meditație și cei care apreciază semnificația acesteia să se supere citind ceea ce urmează, dar sper să înțeleagă că echivalenţa are numai un scop didactic.
Meditație și rugăciune
Francisco Jalics spune că înțelepciunea Orientului ne-a făcut recent să ne deschidem către cunoașterea avantajelor și virtuților meditației. Preotul iezuit recomandă fără rezerve practicarea acesteia ca o cale de dezvoltare personală.
În ceea ce privește indicarea câtorva sfaturi tehnice, preotul spune, mai mult sau mai puțin, următoarele:
Pentru a medita, începe prin a găsi un loc liniștit, în care nimeni să nu te poată întrerupe, dacă e posibil, fără zgomot și în singurătate. Poate fi aproape orice loc, o încăpere separată din casă, canapeaua, mica terasă a casei mătușii tale de la țară, o plajă solitară sau o mică piață de la periferia orașului. Dacă îți e greu să găsești un asemenea loc, încearcă să mergi într-o biserică. Cu excepția câtorva ore, bisericile sunt locuri destul de liniștite și solitare.
Așază-te în liniște, în locul pe care îl dorești, și repetă în minte o mantră.
Poate fi propriul tău nume, un cuvânt în sanscrită sau o frază oarecare, pe care o poți repeta fără să te gândești foarte mult. Încă o dată, dacă nu găsești nimic mai bun, îți poate fi de folos Tatăl Nostru sau Ave Maria.
Acum golește-ți mintea de orice altceva care să nu fie prezența ta acolo, făcând ceea ce faci, și, în liniște, deschi de-ți inima către ceea ce se întâmplă.
Se poate întâmpla ca, văzându-te meditând astfel, spune la sfârșit părintele Jalics, unii să creadă că te rogi, dar nu-ți face griji, tu și cu mine știm că de fapt meditezi.
Există oare un mod mai genial de a explica faptul că a te ruga este, în multe sensuri, un mod particular de a medita?
Când descriam spiritualitatea, spuneam că trece dincolo de aspectul fizic și religios al persoanelor. Când vorbim despre meditație, vedem că, deși religiile pot recurge la meditație, aceasta nu este apanajul religiozității, deoarece poți să fii ateu și să meditezi. Rugăciunea este, alături de meditație, acțiunea spirituală prin excelență, deși între ele există unele aspecte care le diferențiază.
Rugăciunea ca instrument esențialmente religios Rugăciunea este expresie și manifestare a credinței și, din acest motiv, ni se pare absurdă posibilitatea ca un ateu să se roage; deși, așa cum vom vedea mai departe, eu am propriile îndoieli în ceea ce privește presupusa ei inutilitate sau inadecvare, chiar și pentru aceia care spun că nu cred.
Deși, pentru a medita, cuvintele și conținuturile sunt neesențiale, și uneori impedimente (cu excepția situației în care folosim mantre), în cazul rugăciunii, cuvintele par să facă parte integrantă din atitudinea de a te ruga, chiar când este clar că atitudinea de dăruire și deschidere din rugăciune este mult mai importantă decât recitarea repetitivă a unor rugăciuni pe care le-am învățat pe dinafară, ca și cum ar fi un pașaport către grija și simpatia Domnului, când încă nu știam ce înseamnă.
Paulo Coelho, în cartea sa La râul Piedra am șezut și am plâns, spune o poveste care ne îndeamnă să ne gândim la acest lucru:
Un misionar spaniol vizita o insulă, când s-a întâlnit cu trei preo ț i azteci.
– Cum vă ruga ț i voi? a întrebat părintele.
– Avem doar o rugăciune, a răspuns unul dintre azteci. Noi spunem:
„Doamne, Tu, care e ș ti infinit, aminte ș te- ț i de noi“.
– Frumoasă rugăciune, a spus misionarul. Dar nu este chiar acea rugă
bineplăcută lui Dumnezeu. Am să vă învă ț una mult mai bună.
Părintele i-a învă ț at o rugăciune tradi ț ională, prin care i se aduceau laude lui Dumnezeu, ș i ș i-a văzut de drum. După câ ț iva ani, aflat pe nava care îl ducea înapoi în Spania, a trebuit să treacă din nou pe lângă insulă. De pe punte, i-a văzut pe cei trei preo ț i pe plajă, care păreau să-i facă semne de recunoa ș tere.
– Părinte! Părinte! i-a strigat unul dintre ei, apropiin du-se de ambarca ț iune mergând pe apă. Înva ț ă-ne din nou rugăciunea pe care o ascultă Dumnezeu! Nu am reu ș it să o ț inem minte!
– Nu contează, a spus misionarul, văzând miracolul. Eu m-am în ș elat.
Ș i ș i-a continuat călătoria, ru ș inat în fa ț a lui Dumnezeu pentru că nu în ț elesese mai devreme că El, care vor be ș te toate limbile, ascultă toate rugile.
Rugăciunea este, pentru majoritatea persoanelor și religiilor, un dialog cu divinitatea, și de aceea un act de cre dință și o dovadă a prezenței reale a lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu există rugăciune, pentru că nu avem cui să-i adresăm rugile. Rugăciunea atestă și reafirmă încrederea celui care se roagă
că Dumnezeu îi ascultă mesajul. Și nu doar asta – El face acest lucru pentru că îi pasă de relația noastră. Rugăciunea nu este un mesaj lansat la întâmplare unei divinităţi îndepărtate, unei divinităţi străine, ca mesajele care se trimit stelelor, în eventualitatea că le primește cineva și fără nici o speranță de răspuns; este o comunicare asumată cu un eu-tu sau tu-eu.
O comunicare care își are epicentrul în interiorul persoanelor. Inima este cea care se roagă. Rugăciunea este o activitate spirituală, nu o activitate intelectuală și, din acest motiv, nu e nevoie să acordăm prea mult timp din rugăciune raționamentelor. Nu în zadar spune Sfânta Tereza că rugăciunea nu înseamnă să te gândești mult, ci să iubești mult.
A te ruga este o capacitate evolutivă
Acum câțiva ani, în Mexic, când împărțeam un spațiu de conferințe cu un grup de preoți și gânditori din toate disciplinele, la o întâlnire pentru femei creștine, un profesor de biologie a susținut, la o masă rotundă, un concept pe care nu-l mai auzisem niciodată. A fost ca răspuns, completare sau contraargument la afirmația mea referitoare la ce anume definește regula evolutivă a omului ca atare. Spuneam că aspectul care a evoluat cel mai mult la rasa umană nu este atât inteligența sa, cât capacitatea de a râde și de a plânge. El a susținut că îmi împărtășea părerea că Homo sapiens nu reprezintă culmea evoluției; pentru el, omul inteligent a continuat să crească
și să evolueze până când i-a făcut loc lui Homo orans, cel care are capacitatea de a se ruga, omul care caută adevărul propriei existențe spirituale.
Mi s-a părut mai mult decât interesant să accept acest punct de plecare, mai ales pentru că îmi permitea să stabilesc că, deși rugăciunea poate fi considerată fenomenul primar al vieții religioase, nu îl distinge în mod necesar pe omul religios de cel care nu este. Dacă tehnica rugăciunii presupune intrarea în sine, separarea de lucrurile materiale care ne alienează
pentru a ne întâlni astfel cu Dumnezeu (în afara cazului în care îl echivalăm pe Dumnezeu cu religia, ceea ce nu era intenția nici unuia dintre cei prezenți în acel moment), cea mai bună consecință de sperat din această
călătorie de introspecție era să închei natural printr-o deschidere către ceilalţi.
