Urmând cea mai poetică imagine a creștinătății, rugăciunea s-ar putea defini ca un tren încărcat cu iubire care, plecând din spiritul nostru, face escală în Dumnezeu, în direcția gării finale, care este întotdeauna aproapele.
Renumita rugăciune a Sfântului Francisc din Assisi nu o poate exprima mai clar:
Doamne,
fă din mine un instrument al păcii tale:
unde e ură, să pun iubire;
unde e ofensă, să pun iertare;
unde e discordie, să pun uniune;
unde e eroare, să pun adevăr;
unde e îndoială, să pun credin ț ă;
unde e suferin ț ă, să pun speran ț ă; unde e cea ț ă, să pun lumină;
unde e triste ț e, să pun veselie.
Să nu mă preocupe atât de mult
să fiu consolat, cât să consolez,
nu să fiu în ț eles, cât să în ț eleg, nu să fiu iubit, cât să iubesc.
Pentru că dăruind vei dobândi,
Uitând vei găsi,
Iertând, vei reînvia la Via ț ă.
Mulți au spus că rugăciunea funcționează de multe ori ca un mod de a fugi de realitate, și eu cred că e adevărat, deși susțin și că această mică fugă de realitate poate la rândul ei însemna dorința, căutarea și modul de a trăi mai bine.
Este evident că omul nu poate fugi de lumea în care i s-a dat să trăiască, dar poate și trebuie să încerce să trăiască mai bine în această lume. Aceasta este transformarea pe care o caută rugăciunea și spiritualitatea.
Când majoritatea credincioșilor se roagă, așteaptă într-un anumit fel un răspuns și doresc, chiar dacă nu o spun, ca acesta să fie cât mai evident (și cât mai rapid…).
Credința spune că rugăciunea este o sămânță care germinează întotdeauna.
În unele cazuri, o poate face în puțin timp; în altele, poate întârzia mult, dar ideea este că niciodată nu va cădea pe pământul sterp: mai devreme sau mai târziu, va sfârși prin a da roade.
Modernitate versus spiritualitate
Progresul copleșitor al tehnologiei, în special al roboticii și al internetului, a schimbat pentru totdeauna viața pe planetă, pe de o parte dând acces aproape nelimitat și instantaneu la toate cunoștințele omenirii și pe de alta, oferind, ca niciodată până acum, noi posibilități de interacțiune cu exteriorul, nu numai prin faptul că o poți face fără să ieși din casă, prin intermediul spațiului virtual, ci și prin posibilitatea de a avea dialoguri și contacte virtuale în anonimat total.
Suntem instalați pe deplin în ceea ce Alvin Toffler anticipa că va urma, „Al Treilea Val“. După ce am beneficiat o vreme de avantajele și confortul la care ne-a dat acces tehnologia de avangardă, încep să ne lipsească unele lucruri mai primitive și esențiale; ca urmare a (sau mulțumită) acestui
lucru, în loc să ne transformăm în roboți eficienți și fără suflet, au ieșit la iveală trăsăturile noastre mai nostalgice și sensibile.
Cu riscul de a fi calificați drept „antici“ sau „demodaţi“, societatea pare să
ne ceară să sărbătorim sosirea acestei „modernități“ și să o punem în serviciul nostru, pentru a ne bucura de confortul pe care ni-l promite (evident, contra unui preț modic), în timp ce, pe de altă parte, începe să
sublinieze importanța revenirii la lucrurile simple: satul, laptele proaspăt muls, întâlnirea și dialogul față în față, pâinea de casă…
Această contradicție nu poate avea un final fericit.
Decizia de a trăi prefăcându-te nu are niciodată un astfel de final.
Pentru a defini comportamentul nevrotic, Freud folosea o imagine care descrie bine ce vreau să spun.
Închipuie-ți că ești condamnat să îți disimulezi adevărata înclinație către ceva. Să presupunem că, întrucât acest lucru „te avantajează“, trebuie să
lingușești un șef care urlă; imaginează-ți că, pentru că așa au decis părinții tăi, te vezi nevoit să urmezi o facultate care nu îți place; pune-te în locul cuiva care nu are altă posibilitate decât să-și împartă viața cu o persoană cu care nu are nici o afinitate.
Să spunem acum că, pentru a putea merge mai departe și a nu plăti preţul de a arăta ce ți se întâmplă în realitate, decizi să-ți ascunzi adevăratele sentimente într-un butoi din lemn și să bați apoi capacul în cuie. Cum în această poveste imaginară nu-ți permiți luxul de a lăsa să se întrevadă că ai ascuns ceva în butoi, decizi să îl ascunzi, aruncându-l în apă.
În această situație va trebui să fii mereu atent, ca să ții ascuns butoiul, pentru că, dacă nu ai mereu grijă să-l împingi la fund, va ieși la suprafață și va fi văzut de toată lumea.
Poate că nu ți se pare un efort prea mare să-l menții acolo, în comparație cu beneficiul pe care îl obții sau cu prejudiciul pe care îl eviți, dar gândește-te… nu te poți îndepărta de acel loc, nu poți să nu fii atent, nu te poți
odihni, nu poți decât să te resemnezi în fața acestei condamnări, într-un anume fel autoimpusă.
Păstrarea unei aparențe funcționează în același mod. Energia pe care o cheltui ascunzând adevărul nu poate fi folosită pentru a-ți trăi viața, și cu atât mai puțin pentru a fi fericit. Această risipă este ușa către disconfortul cronic al insatisfacției, ușă care asigură accesul către o conduită toxică sau autodistructivă care ia de multe ori forma unei boli (fizice sau psihice), ce se poate manifesta prin intermediul unei explozii brutale, de neînţeles pentru toți.
Acestea fiind spuse, nu e greu de înțeles că drumul spiritual, o rută
