Mai mult, cred că una este faptul că drumul spiritului presupune să ne desprindem de tot ce este superfluu și inutil, și alt lucru, cât se poate de distinct, este să ne ceară să eliminăm din viața noastră acel minimum indispensabil. Înțeleg că acest lucru deschide aici polemica definirii noțiunii de „indispensabil“. Mi se va spune că cineva poate considera indispensabilă
casa de vară de pe Coasta Amalfitană și că altul poate crede în mod onest că nu are nevoie nici măcar de haine cu care să se îmbrace când ninge și știu că poate ambii cred cu tărie în ceea ce afirmă; dar îmi dau seama și că, în calitate de psihoterapeut, în efortul de a-i ajuta, chiar înainte de a ajunge să consulte un specialist, mi-ar plăcea să încerc să îi arăt primului că poate nu are atâta nevoie de acea casă, iar celui de-al doilea că poate se înșală
atunci când susține că nu are nevoie de o haină în toiul iernii.
Și adaug: dacă asceza nu este o bună companie când vine momentul explorării planului spiritual, polul opus, cultul plăcerii și al esteticii corpului, nu pare nici el un aliat. Deși pare un delir, uneori mă gândesc că, într-un anumit loc, aceste lucruri sfârșesc prin a conduce la acelea. Iată ca dovadă noile boli ale timpului nostru, care ne vor transforma în sclavi ai obsesiilor noastre pentru estetică sau sănătate: anorexia, bulimia, vigorexia și noua depen dență de operațiile estetice.
Închei subiectul spunând că, așa cum am văzut deja, renunțarea forțată nu este detașare, sacrificiul dureros nu servește la nimic, iar automartirizarea nu își are vreun loc în această carte și nici pe această cale. Nici un fel de creș tere spirituală nu poate proveni dintr-o atitudine fără alt sens în afară de acela de a trebui să facem lucrurile numai pentru că altul ne spune că este foarte bine pentru ființa noastră esențială.
Nu trebuie să confundăm decizia de a renunța la atașa mentele, aspirațiile, dorințele sau dependențele noastre cu decizia de a renunța să fim cine suntem…
Decât poate… dacă nu cumva este o altă provocare.
Părăsirea temniței
Zhuangzi, unul dintre cei mai importanți filosofi chinezi din istorie, a trăit cu circa trei sute de ani înainte de Hristos și a fost, împreună cu Lao Zi (maestrul său), unul dintre cei mai emblematici gânditori ai taoismului.
Parabola cea mai cunoscută care îl are ca protagonist este cea în care se povestește că, într-o noapte, Zhuangzi a visat că era fluture. Visul a fost atât de viu încât, deștep tându-se, omul nu știa dacă Zhuangzi era cel care visase că e fluture sau fluturele visase că e Zhuangzi.
Când l-am pomenit pe Zhuangzi, nu voiam să vă povestesc această parabolă
frumoasă și semnificativă, dar îmi dau seama că, probabil, nu e deloc străină de subiectul pe care îl vom discuta în acest capitol, pentru că, într-un anumit fel, ne obligă să gândim, pornind de la abordarea misterioasă a visătorului, că poate identitatea noastră (ceea ce suntem sau credem că
suntem) nu este chiar atât de evidentă, sigură și incontestabilă cum ni se pare în general.
Am învățat parabola bărcii goale de la Osho; am avut ocazia să o ascult prima oară în cursul vizitei sale în Brazilia, când el era iluminatul dintotdeauna, iar eu abia începeam să fiu un tânăr dornic să învăț.
Maestrul Zhuangzi propune:
Închipuie-ți că faci o călătorie cu barca ta, înaintând liniștit pe un râu calm, lăsându-te dus fără grabă către lac.
Dintr-odată, vezi că o altă barcă, aparent dusă de curentul slab, se apropie de a ta.
Încerci să te depărtezi de ea pentru a evita ciocnirea, dar nu reușești, și barca, aparent cu parâma desprinsă, lovește partea din față a bărcii tale și îi
zgârie vopseaua lucioasă a tribordului.
Te uiți iar, nu e nimeni în barcă. Încerci să o prinzi cumva, ca să nu mai meargă în derivă. Nu îți place incidentul, poate îl regreți, dar nu te superi.
Zhuangzi spune: De ce și pe cine te-ai putea supăra?
Acum să presupunem că, în aceeași situație, în cealaltă barcă se află un pasager.
E distrat, adormit sau neatent, iar barca lui se apropie de a ta, dusă de curent. Imediat ce-l vezi venind în direcția ta, devii atent, poate strigi
„Atenție!“ sau ceva de genul acesta.
Să presupunem că persoana nu face nimic și că barca continuă să se apropie. Când e pe punctul de a se ciocni cu a ta, te înfurii.
– Ei! Uită-te pe unde mergi! Uite că ne ciocnim! îi strigi.
Încă o dată, bărbatul nu reacționează și, într-adevăr, barca lui se ciocnește cu a ta.
Stricăciunile și lovitura sunt identice cu acelea din primul exemplu, și totuși acum te superi, poate chiar îl insulți:
– Ești tâmpit? Te-ai urcat pe mine!
Dintr-odată, întâmplarea devine supărătoare și frustrantă.
Zhuangzi se întreabă: De unde vine supărarea?
Nu a fost produsă de daunele aduse bărcii, pentru că în primul exemplu au existat aceleași daune, dar nu și supărarea.
Supărarea, propune Zhuangzi, provine de la faptul că există cineva în barcă.
Nu mai poți gândi „pur și simplu s-a întâmplat“ și să accepți situația. Dat fiind că e cineva în barcă, îți vin în minte o mie de întrebări: „De ce nu a
evitat ciocnirea? Poate a făcut -o special? Are ceva cu mine? Trebuie să mă
tem de acest om?“
O spirală de întrebări care uneori crește și crește, generând din ce în ce mai multă suferință, mai multă supărare, mai multă neliniște, mai multe profeții catastrofale.
Dacă nu suntem capabili să găsim o ieșire din această situație de supărare alimentată retroactiv, s-ar putea să nu mai reușim niciodată să ne lăsăm duși liniștiți în aval în barca noastră, poate nu vom mai reuși să ne abținem, vâslind pe râu, să privim îngrijorați într-o parte și în alta, încer -
când să ne ferim de vreo nouă întâlnire cu acest nebun sau cu altul, care nu știe să-și controleze barca…
Metafora are multe sensuri și ne pune în fața unei mulțimi de uși prin care să explorăm și prin care să intrăm în alte moduri absurde de reacție ce ne însoțesc în fiecare zi.
