gândul că poate nu o voi mai vedea.
Aceasta este partea interesantă a detașării, că ne permite să ne bucurăm de ce ni se întâmplă fără a depinde de ce se va întâmpla în viitor. Nu se pune problema să nu ne intereseze nimic, ci să pierdem teama de durere.
Obișnuiam să fac un exercițiu provocator cu pacienții, de fiecare dată când treceau printr-o situație asemănătoare.
Atunci când se plângeau spunând că nu se puteau bucura de ce se întâmplă
pentru că știau că, nu după multă vreme, aveau să piardă acel lucru, eu le aruncam o pernă și le ceream să o ia în brațe, ca și cum ar fi fost lucrul despre care vorbeam, și să repete cu voce tare ceea ce tocmai spuseseră.
– Cum aș putea să mă bucur de acest timp alături de el, când știu că în curând nu-l voi mai avea? spunea o femeie, vorbind despre soțul său, ce suferea de o boală terminală.
Atunci le ceream să repete fraza, înlocuind „cum aș putea“ cu un simplu
„cum să nu“.
În cazul acestei femei, ea a fost surprinsă și a început să plângă, dându-și seama că spusese:
– Cum să nu mă bucur de acest timp alături de el, când știu că în curând nu-l voi mai avea…?
Aceasta este detașarea. Pașaportul pentru a ne bucura de lucrurile pe care le avem, nu numai pentru că la un moment dat am putea să nu le mai avem, ci și în ciuda faptului că la un moment dat nu le vom mai avea.
Iar asta, bineînțeles, include și viața însăși. Cu bune și cu rele, cu ceea ce rămâne la fel și cu ceea ce se schimbă, cu ceea ce nu a ajuns vreodată să fie și cu ceea ce încă nu este.
Osho le spunea întotdeauna celor care îl abordau:
– Vii la mine sperând să obții ceva, dar te previn că, dacă lucrurile merg bine, cu mine nu vei avea nimic de câștigat, ci doar vei învăța să pierzi totul.
Îmi place ideea de a termina acest capitol punând în evidență capacitatea noastră de a ne detașa de atitudinea încăpățânată de a înțelege acest concept, singura condiție pentru a putea râde de noi înșine.
Un om de afaceri, sătul deja de stresul ora ș ului, de super ficialitatea societă ț ii de consum ș i de vârtejul vie ț ii moderne, decide să călătorească în Nepal cu gândul să intre într-o mănăstire budistă ș i să se ofere să fie discipol.
Odată ajuns acolo, este primit de un călugăr.
– Po ț i rămâne între noi, i-a spus, dar va trebui să renun ț i la toate bunurile tale materiale.
– De acord, a spus omul.
– Va trebui să renun ț i la toate legăturile tale din afara templului.
– De acord, a spus omul.
– Î ț i voi da o tunică ș i o pereche de sandale. Vei face un legământ de tăcere absolută. O dată la zece ani, vei putea să-i spui numai două cuvinte marelui maestru.
– De acord, a spus omul.
Ș i-a scos hainele, s-a îmbrăcat cu tunica ș i a încăl ț at sandalele, apoi a intrat în via ț a mănăstirii ca oricare altul. Astfel trec zece ani… Până când, într-o zi, un călugăr se apropie de el ș i îi spune:
– Maestrul te a ș teaptă.
Bărbatul merge până în sala în care maestrul îl a ș teaptă, a ș ezat pe un tatami.
Când acesta îl întreabă care sunt cele două cuvinte ale sale, bărbatul spune:
– Mâncare pu ț ină.
Ca răspuns, maestrul înclină capul, ș i bărbatul este condus din nou în chilia sa. Mai trec zece ani până când vine din nou ziua în care călugărul se apropie ș i îi spune:
– Maestrul te a ș teaptă.
Omul se duce la maestru, ș i acesta îl întreabă care sunt cele două cuvinte ale sale. De data aceasta, omul spune:
– Pat tare.
Din nou, maestrul înclină doar capul, ș i bărbatul se retrage. Mai trec zece ani până când un călugăr se apropie a treia oară de el ș i îi spune:
– Maestrul te a ș teaptă.
Bărbatul merge încet, încă o dată, până când ajunge în fa ț a marelui maestru, iar când acesta îi cere să spună cele două cuvinte, spune:
– Eu plec.
La care, maestrul, pierzându- ș i orice urmă de calm, răspunde:
– Foarte bine! Pleacă odată! De treizeci de ani nu faci decât să te plângi!
Necesar și indispensabil
De-a lungul secolelor, mișcările religioase au fost impregnate de ascetismul care promovează martirizarea corpului ca factor de exaltare a spiritului. Cu tot respectul, nu sunt pentru, cel puțin nu în ce mă privește.
