– Dar ale tale unde sunt? a fost răspunsul în ț eleptului.
– Eu sunt în trecere! a exclamat călătorul.
Atunci în ț eleptul a zâmbit ș i a spus:
– Ș i eu.
Toți suntem în trecere prin viață. Mai ales cei care nu știu asta.
Filosofia zen susține că toate posesiunile noastre nu sunt altceva decât fleacuri care ne încurcă, un balast de care ar trebui să ne eliberăm, pentru a fi mai ușori și a putea astfel să ne ridicăm (la fel cum fac pelerinii când,
aflați pe Drumul lui Iacob, își golesc rucsacurile la primul popas, spre a se debarasa de ceea ce le prisosește, îți amintești?).
Dar filosofia zen este budistă și, din acest motiv, merge și mai departe.
Propune să ne detașăm și de toate dorin țele noastre.
De ce? Pentru că acestea apar întotdeauna din ceva ce ne lipsește: o casă
mai mare, un serviciu mai bun, mai multă intimitate cu partenerul nostru, un partener mai tânăr, să fim cei mai buni profesional sau persoane de succes etc.
Încercăm să obținem ce nu avem sau să fim ce nu suntem. Chiar dacă acel lucru pe care îl dorim nu este necesar, chiar dacă dorința este imposibilă, inutilă sau nedreaptă.
Noi, privilegiații, cei care nu suferă niciodată de foame și nici de frig, cei care au un acoperiș deasupra capului și, de bine sau de rău, au un loc de muncă, cei care nu umblă niciodată desculți decât pe plajă, noi dorim mereu ceva. Dorim totul și ceva în plus pentru că nu suntem mulțumiți cu lucrurile așa cum sunt.
Se spune că dorința aduce cu sine, în mod invariabil, frustrarea, dar în realitate este exact invers: aceasta din urmă atrage după sine dorința; din acest motiv, atunci când este satisfăcută, frustrarea cea mai primitivă și mai profundă continuă să fie insațiabilă.
Dacă nu învățăm să ne detașăm de cota noastră de insa tisfacție endogenă, chiar atunci când obținem ceva după care am tânjit, vom înțelege că lucrul pe care l-am obținut nu va fi niciodată complet, nu va fi niciodată identic cu ceea ce am visat, nu va fi niciodată suficient.
Un naufragiat care î ș i salvase via ț a agă ț ându-se de o bucată de lemn, după ce ambarca ț iunea i se scufundase, trăia singur pe o insulă pustie.
După mul ț i ani de lini ș te ș i lipsuri, într-o diminea ț ă a văzut cum marea
aduce către plajă o lampă strălucitoare ș i misterioasă. Se spune că omul, fără să ezite, a frecat lampa ș i a apărut un duh:
– Î ț i voi îndeplini două dorin ț e, i-a spus duhul: una pentru că m-ai recuperat din mare; alta pentru că m-ai eliberat.
Omul s-a gândit la ce visase în to ț i ace ș ti ani petrecu ț i pe insulă…
– Vreau să am o sticlă de bere care să nu se termine niciodată, să nu se spargă ș i să fie ve ș nică.
– E u ș or, a spus duhul. Dorin ț a î ț i este îndeplinită.
Apoi la picioarele naufragiatului a apărut un nori ș or ș i, înăuntru, o sticlă
de bere.
După atâta a ș teptare, omul a băut din ea cu disperare ș i plin de poftă.
După ce a luat cea mai mare înghi ț itură din via ț a lui, a privit sticla ș i s-a convins că era în continuare plină.
A râs în hohote ș i a început să verse berea în nisip. Ș uvoiul auriu de lichid curgea la nesfâr ș it pe plajă, dar sticla nu se golea. A izbit atunci comoara atât de dorită de o stâncă, dar sticla nu s-a spart, iar sticla continua să fie plină ochi de bere.
Omul a mai luat o înghi ț itură interminabilă ș i s-a ș ters la gură cu mâneca de la căma ș ă…
– Care este a doua dorin ț ă? l-a întrebat spiritul. Ai nevoie de timp ca să te gânde ș ti?
Naufragiatul era insa ț iabil, ș i cei insa ț iabili nu sunt foarte creativi…
– Nu, a spus omul de pe insula izolată. Vreau încă o sticlă la fel!
Din perspectiva zen, este practic imposibil ca ființa umană să se declare mulțumită, nici măcar cu posesia sticlei magice inepuizabile. De aceea, unica soluție, dacă vrei să eviți frustrarea și nefericirea, este, în acest exemplu, să abandonezi de la început dorința de a avea prima sticlă.
Altfel spus: să ajungi la o acceptare absolută a lucrurilor, la o relație relaxată și lipsită de exigențe cu ceea ce este așa cum este.
Doar pentru a te pune pe gânduri, voi afirma că această renunțare la orice dorință trebuie să includă, așa cum este evident și paradoxal, renunțarea la dorința de a înceta să dorești…
O enigmatică poveste zen vorbe ș te despre un discipol care, după o perioadă de retragere în mun ț i, revine în fa ț a maestrului său:
– Am lăsat totul, maestre, i-a spus cu evidentă satis fac ț ie. Toate bunurile mele materiale ș i toate legăturile mele cu ceilal ț i. Mâinile mele sunt goale.
Vin la tine cu inima împăcată.
– Atunci, spune maestrul, deta ș ează-te ș i de asta.
– Dar, maestre, dacă nu am nimic, ce mai pot abandona?
– Minunat, a răspuns maestrul. Păstrează numai întrebarea asta.
