Religiozitate și rugăciune
Detașare
Dacă ni s-ar cere să punem în cuvinte, așa cum ne imaginăm, aspectul și atitudinea unui om înțelept, cel mai probabil majoritatea dintre noi vor face o descriere destul de similară: un bărbat oarecum în vârstă, care trăiește practic singur, într-un loc îndepărtat de tumultul cosmopolit, și urmează un mod de viață simplu, lipsit de lux și excese, cu un confort minim sau inexistent.
Această imagine corespunde în mod sigur unei preju decăți, unui stereotip, deși s-ar putea să nu fie tot. De ce să nu ne gândim că ar putea fi și rezultatul acestei „percepții“ pe care, câteva pagini mai devreme, o numeam intuiție?
Știm, fără să ne dăm seama cum, că dacă am fi fost mai înțelepți, nu am fi fost atât de dependenți de lucrurile materiale și că, din acest motiv, nu am fi avut nevoie să ne înconjurăm de acestea și nici să le dedicăm atât timp.
Intuim că, evoluând ca indivizi, nu mai avem nevoie să fie alții în jurul nostru ca să ne aplaude, să ne valideze sau să ne spună ce mult ne iubesc sau au nevoie de noi, și totuși nu dedicăm timp și nici efort ca să încercăm să fim ceea ce nu suntem.
Ceva din interiorul nostru ne spune că slăbiciunea, ignoranța, nevroza sau sărăcia noastră spirituală (îi putem spune în multe feluri) este cea care ne împinge către aceste lucruri, în realitate superficiale, și cea care ne face să
le considerăm indispensabile.
Dar este absolut cert ceea ce intuim?
Dacă îmi fac curaj să fiu absolut sincer, trebuie să răspund că nu știu.
De mai mulți ani, petrec o cantitate de timp însemnată în casa mea de la Nerja, un sătuc de pescari, unde comunic puțin spre deloc cu vecinii, care în
lunile de iarnă se reduc la câteva mii de persoane.
Când sunt acolo, aproape nu lucrez, cu excepția unor articole săptămânale, nu mă întâlnesc aproape cu nimeni, nu fac mai nimic în afară de a citi, scrie și mânca ceva simplu, în timp ce contemplu Mediterana. Să fie aceasta o dovadă că am devenit mai înțelept? Mă tem că nu.
Este expresia bine cunoscutei detașări, despre care s-a vorbit atât de mult în ultimii douăzeci de ani și pe care am urmărit-o la început? Poate da, poate nu.
Și nu știu pentru că am impresia că există mai mult de un mod de a înțelege semnificația detașării și, bineînțeles, mai mult de un mod de a încerca să o aducem în viața noastră.
Astfel, înainte de a continua, să lămurim despre ce vorbim când spunem atașament sau detașare, cel puțin în această carte.
Deși cuvântul „atașament“ se referă propriu-zis la un fel de preferință, înclinație, simpatie sau afinitate pentru ceva (sau pentru cineva), această
relație este întotdeauna foarte particulară și nesănătoasă, deoarece include o devoțiune care subjugă, o mică plăcere care doare, o preferință care leagă, o relație care reține. Este o formă de dependență de ceea ce iubim sau am ales, care include teama de a pierde, dificultatea de a se despărți și subiectiva imposibilitate de a da drumul și de a lăsa să plece.
Este evident că lumea devine tot mai amețitoare, schimbările se succedă cu o rapiditate pe care umanitatea nu a mai experimentat-o, iar oferta tuturor lucrurilor (și vreau să spun a tuturor, la modul absolut) este imediată și universală. Aceasta transformă viitorul nostru într-un catalog de incertitudini care nu poate produce altceva decât o nesiguranță din ce în ce mai mare, legată aproape întotdea una mai mult de ce am putea pierde decât de ce ar putea să ni se întâmple.
După cele de mai sus, poate ne va fi mai clar motivul nevoii de a învăța să
mergem pe poteca detașării.
A învăța să dăm drumul este, prin urmare, aproape, aproape, aproape o nevoie urgentă (observați că nici măcar în acest caz nu îndrăznesc să
folosesc pur și simplu cuvântul „urgență“?).
Ei bine… cum putem transfera această idee în viața noastră?
Ce concepte sau abordări ne-ar putea ghida pentru a le pune în practică?
În a doua parte a acestui eseu, în timp ce vorbim des pre nevoia de a aduna înțelepciune, ne oprim pentru a ne îndrepta privirea către disciplina chineză
a taoismului, pentru a vorbi despre acceptarea lucrurilor așa cum sunt.
Dacă traversăm Marea Chinei și ajungem în Japonia, am putea, dacă tot suntem aici, să căutăm răspuns la aceste întrebări în budismul zen.
Pentru această filosofie (și pentru majoritatea curentelor spirituale din Orient), modul de a pune în practică detașarea începe „simplu“, cu luarea unei decizii: aceea de a lăsa totul. Adică de a renunța voluntar și conștient la toate posesiunile materiale și la orice atașament de alte persoane.
Pentru adeptul zen, o viață simplă și lipsită de bunuri materiale este dovada unei conștiințe superioare și, în același timp, un mod de a se perfecționa, pentru a deprinde disciplina de „a nu depinde“. Transmiterea acestui antrenament și a acestui stil de viață a fost unul dintre pilonii fundamentali ai acestei doctrine încă de la începuturi, acum câteva secole.
Dar noi trăim aici, în Occident, și nu în Orientul Îndepărtat, și trăim acum, în plin secol XXI, și nu acum câteva secole; să fie oare indispensabil să
renunțăm la tot ce este material pentru a atinge plenitudinea spirituală?
Nu cred, cel puțin nu în acești termeni.
Acceptând provocarea de a parcurge și explora planul spiritualității noastre, învățăm, așa cum am spus deja, că această călătorie are limite în ceea ce privește bagajul destul de redus. Încă de la început, îți dai singur seama că
ar trebui să lași tot ce-ți prisosește, acele lucruri care nu sunt necesare și care, mai devreme sau mai târziu, vor fi mai mult un balast decât un ajutor.
Societatea de consum transformă accesoriul în necesar, și necesarul în urgent și insuficient (un mod de a-l face și mai dezirabil, bineînțeles, și de a facilita sarcina vânzătorilor și agențiilor de publicitate).
Pentru mulți, vor fi banii sau bunurile materiale; pentru alții, acele facilități pe care le folosesc ca surogat al unei vieți fericite; pentru unii, în sfârșit, ancorarea într-o relație în care sunt prizonieri.
Oricum ar fi, în noul plan fiecare își poate da seama, la puțin timp după ce a început să meargă, ce anume este de prisos, ce anume atârnă cel mai greu și ce anume este o încărcătură inutilă.
Este deja clasică povestea zen despre un călător pe care l-a prins noaptea în mijlocul drumului ș i care a bătut la u ș a casei unui în ț elept, pentru a-i cere adăpost până a doua zi. În ț eleptul a fost de acord ș i l-a invitat pe călător să intre. Când a intrat, a fost surprins să vadă cabana complet goală, cu excep ț ia unei foi de cort împăturite în loc de pat ș i a câtorva castroane cu apă.
– Unde sunt lucrurile tale? l-a întrebat călătorul pe în ț elept.
