Ești un „tu“ perfect când nu faci eforturi să fii perfect.
Acesta este paradoxul schimbării, pe care logica nu îl poate decodifica, dar care păstrează germenul adevărului său și al învățăturii sale.
Revin la începutul acestui capitol și îl amintesc pe Alan Watts, care folosește imaginea taoistă tradițională a lacului, pentru a transmite starea de
ș
ț
receptivitate maximă și de profundă acceptare:
Mintea ar trebui să fie ca apa unui heleșteu, care cedează în fața oricărui lucru introdus în el. Nu opune nici un fel de rezistență. Și, cum cedează
întotdeauna, nimic nu-i poate face rău. Putem încerca să o lovim cu obiectul cel mai greu sau să o tăiem cu arma cea mai ascuțită, dar nu vom reuși niciodată să o rănim. Apa consimte la ce îi vine din afară și se lasă
traversată. Uneori încercăm să ne întărim, să devenim duri ca piatra, impenetrabili. Nu ne dăm seama că exact opunând rezistență ne rănim.
Dacă am fi ca apa și ne-am lăsa traversați, în loc să ne batem cu ceea ce ni se întâmplă, am deveni invulnerabili. Nimic nu ar putea să ne rănească.
Nimic nu ne-ar sfâșia. Am lăsa lucrurile să ne traverseze pentru ca apoi să
ne recompunem și să revenim la calm. A accepta că fiecare lucru este ceea ce este, în expresia sa maximă, înseamnă tocmai asta: să ne transformăm într-un heleșteu.
Liber de toate condiționările, pot ajunge să fiu cel mai bun eu posibil și pot spera cu înțelepciune cele mai bune schimbări care încă nu au apărut și, de asemenea, pe cele pe care nu le cunosc sau nu le sper. Pentru că, așa cum anticipează poemul lui Booth, „fiecare sămânță știe cum să ajungă să fie arbore“.
Să ne amintim minunata rugăciune a Sfântului Francisc:
Doamne, dă-mi puterea de a schimba lucrurile pe care le pot schimba.
Dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba.
Ș i dă-mi, mai ales, Doamne, în ț elepciunea de a face deosebirea între ele.
Acum nu aș mai putea da asigurări, cu onestitatea și convingerea cu care scriam acest lucru acum douăzeci de ani, că nimic din ceea ce este bun nu e
gratis (deși, de multe ori, acest enunț continuă să fie o referință pentru mine și pentru mulți alții).
Dacă un copac cade într-o pădure nelocuită, fără nici o persoană sau animal care să poată auzi vreun sunet, atunci... face zgomot?
Deși a te bucura mult, puțin sau deloc de un concert depinde de destule lucruri: de momentul nostru, de povestea noastră, de starea noastră
emoțională și, de asemenea, de ce să nu recunoaștem, de cultura noastră
muzicală („educarea bunului gust“, cum o numește atât de corect Fernando Savater). Eu nu sunt un exemplu bun, dar niciodată nu am savurat atât de mult muzica lui Mahler ca atunci când am aprofundat puțin unele detalii ale biografiei și operei sale.
Intuiția
La fel cum s-a întâmplat cu conștiința de a aparține unei rețele mai mari decât existența ta și cu necesitatea de a fi congruent, vei descoperi pe cale o altă capacitate esențială, o voce care precis te însoțește dintotdeauna, dar pe care aproape sigur nu o ascultai suficient: intuiția. Un surprinzător tovarăș
de drum, care se va desfășura în toată amploarea sa abia când vei învăța să
accepți lucrurile așa cum sunt, când se va transforma într-un aliat puternic.
Prin definiție, intuiția este cunoașterea irațională, instinctivă și întru câtva
„artistică“ a realității, analizată într-un moment punctual, care ar putea să ne permită să ajungem la concluzii fără să fie nevoie să trecem prin procesele explicite sau conștiente ale gândirii formale.
Acest instrument (foarte valoros) nu este un dar oferit unui număr restrâns de persoane, așa cum se crede de multe ori; într-o măsură mai mare sau mai mică, toți suntem intuitivi. Și cea mai bună dovadă este că, la un moment dat, am fost astfel.
„Toți oamenii mari au fost copii înainte (dar puțini își amintesc acest lucru)“, spune Antoine de Saint-Exupéry, în dedicația de pe volumul Micul Prinț.
Și tocmai această uitare a copilului care am fost pare să ne condamne să ne pierdem cel puțin o parte a potențialului intuitiv minunat pe care îl aveam când eram mici (aceia dintre noi care au copii sau au avut frați mai mici nu vor uita niciodată percepția dezvoltată a acestor micuți, cărora nu le scapă
nimic).
Cu mult înainte de a putea „gândi acest lucru“, de exemplu, ei percep imediat cine din jurul lor îi iubește cu adevărat și mult, în ce locuri se simt
mai mulțumiți și mai ocrotiți, în ce legături abundă conflictele și tensiunea, care este un loc sigur și care nu.
Noi, adulții, nu mai știm să facem acest lucru.
Cum a fost posibil să renunțăm la un instrument atât de formidabil?
Răspunsul este ușor: îl subordonăm minții noastre gânditoare.
De ce am făcut asta?
Și la această întrebare este ușor de răspuns, deși este mult mai dureros să
