A accepta înseamnă să nu mă mai confrunt cu ceea ce ești.
Să nu mă mai lupt cu ce gândești și nici cu ce faci, chiar dacă nu sunt de acord, chiar dacă nu înțeleg, chiar dacă nu percep și nici nu justific acest lucru.
Cantitatea și stilul lucrurilor care nu îmi plac la tine vor fi, în mod sigur, unele dintre punctele care determină relația noastră.
Vom fi prieteni sau nu.
Vom fi mai apropiați sau mai puțin apropiați.
Vom vorbi în fiecare zi sau nu ne vom mai saluta…
Dar, în orice caz, acceptarea mea va implica să nu sper și nici să nu pretind (și, cu atât mai puțin, să-ți cer) să te schimbi.
A accepta înseamnă să îți asumi cu onestitate că nu „trebuie“ să te schimbi, că nu vreau să te schimbi, cel puțin nu prin mine și nici pentru mine.
Schimbarea modului tău de acțiune, a felului tău de a gândi sau a stilului tău de viață, pe care ți-o doresc (dacă este să vină), se va produce când vrei tu, când decizi tu, când va fi timpul tău, când va veni ea la tine și ți se va impune, când va fi momentul tău, când nu o vei face pentru nimeni și nici impulsionat de un scop ulterior.
Întotdeauna râd când anunț cuplurile care urmează să se căsătorească sau să-și înceapă conviețuirea să se pregătească pentru ceva care, deși este previzibil, totuși le va surprinde.
După prima bucurie pe care o simți datorită minunii de a te trezi alături de persoana iubită și după ce înțelegi că astfel vor fi lucrurile pentru tot restul vieții, apare a doua și înduioșătoare emoție. Se poate întâmpla în dimineața următoare sau în prima zi de luni trăită împreună, dar se întâmplă
întotdeauna:
Amândoi cred, chiar dacă poate nici unul nu își asumă curajul de a spune acest lucru, că celălalt este… ciudat.
Poți să râzi de profeția mea, dar îți recomand ca, atunci când ți se întâmplă – și nu este plăcut –, să nu lași acest gând (cu privire la ciudățenia celuilalt) să te determine să crezi că trebuie să schimbi felul de a fi al partenerului, ca să nu mai fie așa (și adaug, și mai puțin, dacă ai convingerea că este spre binele lui).
O veche poveste spune că era odată, în palatul unui rege puternic, un om cam slab de minte, care lucra în grajd.
Într-o bună zi, când regele s-a întors de la vânătoare, ș i-a lăsat vulturul alături de cal, în grajd, gândindu-se că va veni mai târziu să îl ia.
Servitorul, văzând pasărea ș i ne ș tiind nimic despre vânătoarea cu vulturi, a spus cu voce tare:
– Bietul de tine… fiin ț a lui Dumnezeu… ce ț i s-a întâmplat?
Ș i luând o foarfecă, i-a tăiat ciocul, apoi i-a smuls ghearele ș i penele de pe aripi.
– Acum, da, ară ț i mai bine – a spus după ce ș i-a terminat treaba, acum e ș ti un porumbel normal.
Pentru noi, terapeuții care se consideră umaniști, schim bările cu adevărat utile pot avea loc doar atunci când individul nu se simte presat să le genereze (o afirmație cu care presu pun că ar fi de acord aproape toți liderii spirituali din istorie).
Teoria paradoxală a schimbării, despre care vorbesc atât de des gestaltiștii, susține că schimbările pozitive și de durată ale unei persoane au loc numai după ce individul acceptă că este așa cum este, adică atunci când încetează
să dorească să se schimbe.
Un paradox, nu-i așa?
Da.
Dar și o realitate fundamentală.
Paradox pentru că această afirmație include, în principiu, sau în aparență, o contradicție în sine.
Pentru cei mai puțin familiarizați cu subiectul paradoxurilor, voi da un exemplu. Dacă spun: „Această propoziție are șase cuvinte“, este adevărat ce spun? Bineînțeles că nu, pentru că „Această propoziție are șase cuvinte“
are cinci cuvinte. Iar acesta este deja un paradox.
Dar dacă acest lucru nu este adevărat, conform logicii celei mai formale, negarea celor de mai sus ar trebui să fie sigură.
Atunci, pentru a corecta eroarea anterioară, spun: „Această propoziție nu are șase cuvinte“. Și ce surpriză… pentru că și această propoziție minte; bineînțeles, propoziția ARE de data asta șase cuvinte! Alt paradox.
Cel de-al treilea paradox, în acest caz lingvistic, apare când se dovedește că
este o minciună că „această propoziție are șase cuvinte“ și că e o minciună
și că nu le are.
Capul nostru ne spune că nu e posibil… dar acceptă și că este purul adevăr.
Pare la fel de imposibil ca o persoană să se poată schimba numai atunci când nu vrea să o facă, dar așa stau lucrurile.
Din fericire, când ajungem la acest plan, ne dăm seama (dintr-odată și pentru totdeauna) că nu este o idee bună (și nici un efort înțelept) să încerci să semeni cu cineva, nici să vrei să obții ce are altul, nici să te străduiești să
faci ce face majoritatea. Cea mai bună cale de a ajunge să fii cea mai bună
versiune a ta este, paradoxal, să-ți permiți să fii cine ești cu adevărat.
Profesorul meu de filosofie spunea că o masă perfectă este cea căreia nu îi lipsește nimic pentru a fi o masă și nu îi prisosește nimic din ceea ce ar trebui să aibă o masă.
