– Iar eu, diamante! a adăugat Iankel.
În ț elep ț ii din Helem au început să danseze ș i să se îmbră ț i ș eze. Era clar că
Dumnezeu trimisese o comoară din cer.
Dar imediat au început să- ș i facă griji.
Yumkel, cel mai tânăr dintre ei, a spus că bunicul său îi explicase că un bunic de-al lui văzuse cum ninsese în satul său, îi povestise că tot satul era splendid, dar că zăpada se topea atunci când călcai pe ea ș i că, seara, toată frumuse ț ea fusese deja distrusă de ghetele sătenilor.
Ce groaznic!
Celor din Helem le plăcea să se plimbe ș i în mod sigur aveau să sfâr ș ească
prin a călca în picioare comoara. Ce se putea face?
Prostul Tzvi a avut o idee:
– Să trimitem un mesager care să bată la toate ferestrele ș i să le comunice tuturor că trebuie să rămână în casă până când se adună argintul, perlele ș i diamantele de pe stradă.
Câteva clipe, bătrânii au fost mul ț umi ț i. Ș i-au strâns mâinile ș i au fost de acord cu ideea în ț eleaptă.
Dar apoi, Leikish, care stătuse tăcut, ș i-a împărtă ș it îngri jorarea:
– Dacă facem a ș a, mesagerul va călca în picioare comoara.
Ceilal ț i bătrâni au în ț eles că Leikish avea dreptate ș i încă o dată ș i-au încre ț it frun ț ile străduindu-se să rezolve problema.
– Gata, ș tiu! a exclamat Schlomo, cel mai mare prost din Helem ș i cel mai bătrân din consiliu.
– Spune-ne! Spune-ne! l-au rugat ceilal ț i ș ase.
– Mesagerul nu trebuie să meargă pe jos… trebuie să fie transportat pe o masă, astfel încât picioarele lui să nu atingă pre ț ioasa zăpadă.
To ț i au fost încânta ț i de solu ț ia lui Schlomo, ș i bătrânii, bătând din palme, i-au mul ț umit lui Dumnezeu pentru comoara salvată ș i pentru propria în ț elepciune.
Bătrânii au trimis imediat pe cineva la bucătărie să-l caute pe Iuvale, mesagerul, ș i l-au pus pe o masă.
Cine avea să transporte masa?
A fost un noroc că în bucătărie se aflau bucătarul, cură ț ătorul de cartofi, îngrijitorul de animale ș i potcovarul.
Le-au ordonat celor patru să ducă masa pe care Iuvale era deja în picioare.
Fiecare sus ț inea un picior al mesei. Deasupra se afla tânărul, cu un par din lemn cu care să bată la ferestrele sătenilor.
Ș i astfel au ie ș it în sat.
La fiecare fereastră, Iuvale bătea ș i spunea:
– Din ordinul consiliului, nimeni nu trebuie să iasă din casă în noaptea asta. A căzut o comoară din cer ș i este interzis să se calce pe ea.
Oamenii din Helem, ca de obicei, au ascultat ordinul celor mai în ț elep ț i ș i au rămas în casă toată noaptea.
Între timp, bătrânii s-au a ș ezat ș i au încercat să- ș i imagineze cum vor putea folosi mai bine comoara după ce o vor culege.
Prostul Tzvi a propus să o vândă ș i să cumpere o gâscă care să facă ouă de aur. Astfel, comunitatea avea să dispună de un venit fix.
Leikish a avut altă idee. De ce să nu cumpere ochelari cu lentile care să
mărească totul ș i să facă să pară mai mari toate lucrurile din Helem? Prin urmare, dacă Helem părea mai mare, atunci avea să fie mai mare. Nu avea să mai fie un sat, ci un ora ș mare.
Au apărut ș i alte idei, la fel de ingenioase. Dar, în timp ce bătrânii î ș i făceau planuri, s-a făcut zi ș i a apărut soarele.
Mare a fost dezamăgirea în ț elep ț ilor din Helem ș i a întregului sat când au privit pe fereastră ș i au văzut că zăpada fusese călcată în picioare.
În mai pu ț in de o oră, bătrânii ș i-au dat seama ce se întâmplase; bocancii grei ai celor care duceau masa distruseseră comoara.
Bătrânii din Helem ș i-au mângâiat bărbile albe ș i au recunoscut că
făcuseră o gre ș eală. Acum nu se mai putea face nimic, dar chiar în acel moment au început să se gândească ce puteau face dacă Dumnezeu, cu ocazia următoarei sărbători de Hanuka, le-ar fi trimis din nou comoara de argint ș i pietre pre ț ioase…
Locuitorii din Helem, după dezamăgirea trăită ș i după ce au presupus că
fuseseră boga ț i o singură noapte, au ie ș it pe străzi ca să sărbătorească. Să
existe oare un sat mai norocos? Dumnezeu le trimisese „lor“ o comoară.
Poate El î ș i dăduse seama că nu erau pregăti ț i pentru acest exces ș i hotărâse să îi facă să mai a ș tepte pu ț in.
