Uneori, cu atitudinea de neînțeles a celor care fac haz de cele mai criticate aspecte ale lor. Cu o conduită ce pare să se sprijine pe un raționament care s-ar putea enunța astfel: Tu mă urăști, eu râd și e posibil să râd chiar de toate acele lucruri pe care tu le detești la mine.
Poate că aici e de învăţat ceva foarte important: în momentele dificile, nu mă vor ajuta să supraviețuiesc nici lupta cu greutăţile, nici lupta pe viață și pe moarte cu dușmanii, ci acceptarea cea mai autentică a propriei persoane și situații. Un fel de înţelegere care, dacă e profundă, nu se poate sfârși decât prin râs.
Am auzit spunându-se: „Dacă vrei să-l faci să râdă pe Dum nezeu…
povestește-i cele mai ambițioase proiecte ale tale“.
Râsul ca energie
Închipuie-ți că ești un monstru uriaș, cu blană lungă și albăstruie.
Imaginează-ți că ai colți mari și gheare retractile.
Dacă preferi, închipuie-ți că ai o piele verde, acoperită de solzi, și un singur ochi imens în mijlocul corpului tău ridicol de rotund.
Cu aspectul care ți se potrivește cel mai bine, închipu ie-ți, până la urmă, că
ești unul dintre personajele filmului Disney Monștrii.
Treaba ta ar fi atunci să apari în toiul nopții în camera copiilor din altă lume și să-i sperii cât poți de tare. De ce? Conform subiectului filmului, pentru a strânge energie. Cu cât copiii vor fi mai terorizați și vor urla mai tare, cu atât mai multă energie vei înmagazina în niște tuburi mari și galbene pe care le cari cu tine, cu ajutorul cărora vei menține apoi în funcțiune tot orașul.
Poate că nu-ți place prea mult că trebuie să te duci să sperii copiii, dar știi că este indispensabil pentru a continua stilul de viață pe care monștri ca tine (nu te supăra, e doar un joc imaginar) îl duc de zeci de ani.
Închipuie-ți acum că, într-o zi, o fetiță din această altă lume se infiltrează în lumea ta. Știi că trebuie să o dai pe mâna autorităților pentru că se presupune că este foarte periculoasă, dar oarecum ai prins drag de ea. În timp ce încerci să o duci pe fetiță înapoi la ea acasă, ascunzând-o de ceilalți monștri, faci niște descoperiri foarte interesante, ca, de exemplu, că atunci când fetița râde, instalațiile electrice se reîncălzesc, apar niște scântei, și alarmele pornesc.
În cele din urmă, vei înțelege ceva ce va schimba complet lumea în care trăiești: râsul copiilor produce de zece ori mai multă energie decât strigătele lor de groază.
Totuși, nu va fi ușor să elimini o întreagă corporație care își bazează
puterea pe menținerea lucrurilor în starea în care sunt, dar când vei reuși, modul de viață al tuturor monștrilor se va schimba radical. Vei avea în continuare sarcina de a strânge energie, dar acum nu va mai trebui să sperii
copiii, pentru că ai descoperit, pentru tine și pentru cei din jurul tău, că e mai rentabil să-i faci pe copii să râdă.
Aceasta este propunerea minunată a unui film de anima ție, un film pentru copii, un film de divertisment fantezist, o intrigă care nu are nici o legătură
cu realitatea… Sau are?
Să ne imaginăm acum împreună că lumea noastră nu este atât de diferită de cea despre care tocmai am vorbit. Să ne imaginăm că toți, unii mai mult, alții mai puțin, trăim crezând că aceia care sunt diferiți de noi sunt peri -
culoși și că trebuie să-i ținem la distanță și să-i speriem, ca să putem subzista.
Să ne imaginăm, de ce nu, că regulile descoperite în Monștrii se pot adapta la viața reală. Și că, în loc să-i speriem și să îi supunem pe cei care sunt diferiți, am putea cădea de acord să ne facem unii pe alții să râdem. Cred sincer că nu numai că nu s-ar întâmpla nimic groaznic, ci că, dimpotrivă, vom constata (ca în film) că resursele noastre se multiplică și că viața devine mai bună pentru toți.
Să ne imaginăm că râsul ar fi de zece ori mai puternic decât teama… Ce forță dorești să cauți, pe cea pe care ți-o dau fricile tale sau pe cea pe care ți-o aduce râsul tău? De unde vrei să scoți energia de care ai nevoie pentru a face toate lucrurile?
Foarte bine. Nu-ți mai imagina nimic, pentru că este chiar așa.
Exact așa.
Trăim cu convingerea că periculoși sunt ceilalți, trăim încercând să ne arătăm puternici, astfel încât ceilalți să se teamă de noi, și ajungem să trăim cu toții, atât unii, cât și ceilalţi, cu adevărat speriați.
Dar acolo unde teama ne desparte, râsul ne apropie, ne înfrățește. Când râdem, înțelegem că diferențele dintre noi sunt nesemnificative în comparație cu tot ce ne unește. Și aceasta este exact ceea ce înțelepții ne spun că se întâmplă atunci când cineva atinge iluminarea, când ajunge la un
nivel de conștiință mai ridicat și crește spiritual: înțelege, dincolo de intelectul sau de inteligența sa, că face parte dintr-un tot mai mare și că
viața sa are o dimensiune care se desfășoară dincolo de lumea rațiunii.
Acesta este sensul poveștilor amuzante ale lui Nastratin Hogea, din cultura sufită, și al incredibilelor istorii cu Înțelepții din Helem, din tradiția hasidică (o ironie continuă la adresa atitudinii pseudointelectuale a acelora care cred că inteligența lor îi pune pe o treaptă deasupra tuturor celorlalți).
Se spune că drept pildă e suficient un nasture, și acest nasture (pe care îl vom numi Comoara din Helem) vine din trusa de cusut a unuia dintre cei mai mari povestitori din tradiția evreiască: Bashevis Singer.
Dintre to ț i pro ș tii din Helem, cei mai renumi ț i erau cei ș apte bătrâni care, fiind cei mai bătrâni ( ș i cei mai mari pro ș ti), guvernau în Helem. Aveau bărbi mari albe ș i frun ț i foarte late, în mod sigur pentru că gândeau prea mult.
Odată, în timpul unei nop ț i de Hanuka, o zăpadă mare a acoperit întregul Helem cu o mantie argintie. Apoi a răsărit luna, ș i stelele au început să
pâlpâie pe cer. Pe străzile din Helem zăpada strălucea din loc în loc precum pietrele pre ț ioase.
În acea noapte, cei ș apte bătrâni se reuniseră, ca de obicei, să reflecteze asupra problemelor din sat. Principala grijă a guvernan ț ilor era că satul avea nevoie de bani ș i nu ș tiau de unde să-i ob ț ină. În timp ce- ș i încre ț eau frun ț ile, încercând să găsească vreo idee salvatoare, Schlomo, cel mai bătrân dintre ei, dar ș i cel mai prost, din întâmplare a privit pe fereastră.
Nu mai ninsese niciodată în Helem. Schlomo ș i-a ț inut respira ț ia privind peisajul surprinzător al ţinutului acoperit de zăpadă…
Dintr-odată a exclamat:
– Privi ț i… Helem… e acoperit de argint!
Într-adevăr, la lumina lunii, zăpada părea de argint…
– Văd perle în zăpadă, a strigat Shmuel.
