Într-o zi, un tată a fost întrebat pe care dintre cei patru copii ai săi îl iubea mai mult. Tatăl a răspuns că îi iubea pe toți patru la fel, dar cel care întreba a mai insistat, încercând să-i smulgă un răspuns.
În cele din urmă, tatăl, după ce s-a gândit, a spus:
Mărturisesc că acela pe care îl iubesc cel mai mult este cel despre care cred că are cea mai mare nevoie de mine:
•atunci când un fiu este bolnav, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult;
•atunci când un fiu are probleme, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult;
•atunci când un fiu este într-o situație economică grea, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult;
•atunci când un fiu suferă o dezamăgire din dragoste, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult;
•atunci când un fiu are îndoieli dacă cineva îl iubește, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult;
•atunci când un fiu este debusolat, acesta este cel pe care îl iubesc cel mai mult.
Individualitate și slujire
Se spune pe aici, pe acolo și peste tot că, în societatea actuală, individualismul sălbatic și nemilos este norma comportamentului obișnuit.
Se argumentează că, din cauza acestei „exaltări a progresismului“, prieteniile și căsătoriile „pentru toată viața“ sunt situate în categoria unui comportament ancestral sau demodat. Se susține că astfel oamenii au relații din ce în ce mai superficiale, le lipsesc proiectele de viitor și trăiesc automat, fără nici un fel de angajament, nici măcar trecător, până într-acolo încât legitimează sau aplaudă relaţiile sexuale de o singură noapte și rapide între persoane complet necunoscute care, după aceea, nu se vor mai vedea niciodată.
Pot înțelege unele dintre aceste comportamente ina decvate, precum și distorsionarea valorilor, dar nu sunt de acord cu cei care susțin că
individualismul este cauza. În prin cipiu, pentru că individualismul și societatea nu sunt în mod necesar polii opuși ai unui singur concept. Altfel spus: poți fi individualist și solidar și, de asemenea, poţi renunța la tot, inclusiv la sine, din motive care nu au nici o legătură cu dorința de a-ţi ajuta aproapele.
E posibil ca problema să nu fie cultura individualității, ci lipsa de conștiință
socială. Așa cum am spus și am scris de atâtea ori (mai ales în Calea întâlnirii), nu este adevărat că iubirea excesivă de sine nu îți mai permite să-i iubești pe ceilalți.
Cred sincer că problema este, în orice caz, structura inevitabil competitivă a societății de consum în care trăim. Intuiția sau falsa informație conform căreia nimic nu poate să ajungă pentru toți. Dorința de a păstra pentru sine cea mai mare parte a tortului. Voința de a face provizii pentru când nu va mai fi nimic.
Această atitudine este mai curând meschină decât individualistă, e mai curând emblematică pentru o sărăcie interioară decât expresia unei avariții extreme, este mai curând degradată decât egoistă.
Nimănui nu-i scapă faptul că omul este chemat să trăiască împreună cu alții, de a căror privire, așa cum am mai spus, are nevoie și de a căror prezență
nu poate și nici nu vrea să se lipsească și, cu toate acestea… continuă să-și educe copiii (copiii noștri) astfel încât să știe că e nevoie să facă diferența între al tău și al meu, al nostru și al altora, între ai mei și cei din afară. Îi antrenăm și îi educăm pentru a munci din greu și a putea obține ce le place, deși mulți știu deja că acest lucru nu-i va conecta la plăcerea autentică a vieții. Și spun, pentru cei care încă nu știu, că diferența dintre ceea ce-mi place și plăcere se află în această silabă RE de la final, RE de la „a Relaționa cu altul“ pentru a putea împărtăși ceea ce am. Plăcerea nu este niciodată suficientă fără acest RE final.
Pe calea spirituală pierdem dorința de a-i întrece, înfrânge sau depăși pe alții și învățăm să ne bucurăm de magia care acţionează în noi, atunci când dispar aceste stimulente false, cultivate de educația pro-competitivă.
Se poveste ș te că era o parohie în care se obi ș nuia ca duminicile, după
slujbă, to ț i credincio ș ii să se a ș eze pentru o gustare cu fructe ș i sucuri. Ș i astfel petreceau împreună o bună perioadă, stând de vorbă despre Dumnezeu ș i despre lucruri de fiecare zi.
Într-o zi, au sosit la parohie doi bărba ț i foarte puternici care au asistat la slujbă. După euharistie, ace ș tia s-au reunit cu ceilal ț i în jurul mesei. După
ce au plecat to ț i credincio ș ii, s-au apropiat de paroh pentru a discuta despre ce văzuseră.
I-au spus că tot ce văzuseră li se păruse foarte frumos, mai ales agapa de după slujbă.
– Păcat, a spus unul dintre ei după ce a terminat cu laudele, că între oamenii tăi, ca peste tot, se află ș i ni ș te oi negre…
– De ce spui asta? a întrebat parohul.
– Am observat când to ț i ie ș eau ca să meargă la întâlnirea de după slujbă, a explicat celălalt. Am văzut cu bucurie că unii dintre cei din parohia ta sunt, într-adevăr, persoane foarte solidare. Fără să le ceară nimeni, ies din biserică aducând două scaune, evident unul pentru ei ș i altul pentru a-l oferi altcuiva. Dar i-am văzut ș i pe ceilal ț i: cei „comozi“; ace ș tia, fără
sim ț ul răspunderii ș i profitori, care ies fără să ducă vreun scaun ș i se a ș ază pe unul pe care îl găsesc liber, fără să facă nici un efort.
– Dar nu ace ș tia sunt cei mai răi, a intervenit colegul său, pentru că mă
gândesc că unii dintre ei nu sunt comozi, ci ignoran ț i; pe mine cel mai mult mă îngrijorează egoi ș tii, cei meschini, cei care ș tiu că e nevoie de scaune, dar aduc numai unul pentru ei.
– Î ț i spunem acest lucru, a conchis celălalt, pentru că ș tim cât e ș ti de mândru ș i cât îi lauzi pe oamenii tăi minu na ț i. Trebuie să ș tii că există
oameni de tot felul… a ș a cum este ș i firesc.
Parohul, care ascultase atent explica ț ia, a răspuns:
– Adevărul este că singurul motiv pentru care le aduc laude este că îmi cunosc foarte bine oamenii, de ș i sunt con ș tient că îi pot vedea numai prin ochii mei, ș i se poate ca ace ș tia să nu fie cei de sub sprâncenele mele. Este adevărat că există oameni solidari, care aduc un scaun pentru ei ș i altul pentru încă cineva, dar pe aceia care ies fără nici un scaun ș i pe cei pe care tu îi nume ș ti „comozi“, „lipsi ț i de sim ț ul răspunderii“ sau „profitori“
îi cunosc foarte bine. Sunt aceia care au atât de multă încredere în fra ț ii lor din comunitate, încât ș tiu că nu au nevoie să aducă încă un scaun pentru că se va găsi întotdeauna unul pentru ei.
Parohul a făcut o pauză, i-a privit pe cei doi bărba ț i ș i s-a adresat celui de-al doilea.
– Pe ceilal ț i, cei pe care tu îi nume ș ti „egoi ș ti“, îi cunosc ș i pe ei. În ochii mei, ei sunt cei mai buni; sunt cei care au învă ț at să împletească voca ț ia de a sluji cu cea mai mare încredere posibilă. Ei aduc un singur scaun pentru a-l oferi cuiva care poate avea nevoie de el; nu î ș i aduc ș i lor unul pentru că ș tiu, de asemenea, prea bine, că se va găsi cineva care să îl aducă pe al
lui. E clar că ochii cu care îi văd eu nu sunt aceia ș i cu care privi ț i voi. Mă
