Ținându-și promisiunea, grupul ridică un perete nou. Cineva propune să îl tencuiască și să-l văruiască. Toți sunt de acord, dar mai mult de jumătate dintre zidarii impro vizați nu își pot neglija slujbele. Deși avea să fie mai multă muncă pentru cei rămași, aceștia se decid să termine treaba.
După o săptămână, numai psihologul și pacientul său au putut susține ritmul, dar peretele este în sfârșit terminat. Parohul le mulțumește și se plânge că, în puțin timp, alți pereți vor fi în aceeași situație.
Cei doi bărbați se privesc și, fără să fie nevoie să vorbească, impresionați de situație, se angajează să se confrunte cu noua provocare.
Aproape șase luni mai târziu, timp în care uneori pacientul a lucrat singur, biserica e gata ca să primească o mână de var. Curând avea să fie „ca nouă“.
Dar pacientul nu poate asista la slujba oficiată ca mul țumire pentru cei care au lucrat la repararea bisericii. Avusese un episod de insuficiență
respiratorie și se afla internat la terapie intensivă, la spitalul regional.
Doctorul Servan merge să-l viziteze.
Când ajunge, oncologul sanatoriului îi spune că starea pacientului este foarte gravă și că îi rămân doar câteva ore de viață.
Psihologul decide să rămână cu el și să-i fie alături în ulti mele clipe.
În zori, pacientul agonizează.
Ultimele sale cuvinte sunt pentru psihologul său, căruia îi spune:
– Vă mulțumesc mult, doctore Servan… Nu știu dacă vă dați seama, dar mi-ați salvat viața…
Doctorul Servan are dreptate în ceea ce spune și sugerează.
La fel și pacientul său.
Numai o viață care are sens poate fi considerată ca atare, și până să ajungă
la acea biserică în ruine, pacientul său își risi pea zilele, distras de lucrurile mai puțin importante, „tre când prin viață“ – ceea ce nu este același lucru cu a o trăi – fără să o aprecieze deloc.
Faptul că a muncit, punându-și mâinile, timpul și inima în serviciul de a face ceva pentru ceilalți nu a reușit să-i salveze corpul, nici să-i amâne moartea, dar conștiința de a putea fi util altora i-a salvat pur și simplu viața, pentru că a dat un sens transcendent esenței sale, ființei sale și spiritului său.
Pe scurt, i-a permis acestui bărbat:
Să ajungă pe culme și să continue să urce.
EPILOG
Îndoiește-te de ce îți spun.
Îndoiește-te cu privirea cercetătorului, nu cu privirea necredinciosului. Dar îndoiește-te de ceea ce îți spun.
Îndoiește-te cu mentalitatea unui căutător, nu cu cea a unui sceptic. Dar îndoiește-te de ce îți spun.
Îndoiește-te cu inima deschisă și cu dorința de a învăța, nu cu infatuarea celui care crede că le știe pe toate. Dar îndoiește-te de ce îți spun.
Îndoiește-te de mine, dar nu de tine.
Îmi amintesc de o poveste zen.
Un discipol s-a dus să-l vadă pe maestrul său ș i i-a spus:
– Maestre, vreau să mă înve ț i cele mai importante lucruri.
Maestrul i-a răspuns:
– Pentru a cunoa ș te cele mai importante lucruri, trebuie să cuno ș ti mai întâi lucrurile de zi cu zi. Acelea pe care le întâlne ș ti în fiecare zi. Tu traversezi acest râu de patru sau mai multe ori în fiecare zi, ca să intri sau ca să ie ș i din sat. Dacă te-ai întreba ce este un râu, ai ș ti ce să î ț i răspunzi?
Elevul nu în ț elegea prea bine încotro bătea întrebarea, dar oricum i-a spus maestrului său toate lucrurile pe care le ș tia despre râuri.
Când ș i-a terminat explica ț ia, maestrul i-a lansat altă întrebare:
– Numai asta?
Elevul, după ce a reflectat câteva secunde, i-a spus alte douăzeci de lucruri despre râuri.
– Numai asta? a repetat maestrul.
Ș i tot întrebând, ș i întrebând… maestrul a reu ș it să-l facă pe elev să spună
încă multe alte lucruri.
În cele din urmă, maestrul a spus:
– Uite, acolo sus, în munte, se na ș te acest râu… ș i se termină aici, jos, în mare. Acum, du-te ș i parcurge-l. După ce ai reu ș it să-ţi pui singur întrebarea, nu vei avea nevoie să pui răspunsul în cuvinte, vei ș ti ce este un râu.
Presupun că din acest motiv te invit să te îndoiești, având în vedere că eu nici măcar nu am parcurs în totalitate acest râu care este calea spirituală.
