Dacă va reuși, sarcina sa va fi îndeplinită. Iată de ce dorința tuturor părinților este să le predea șta feta copiilor lor, deși asta nu îi scutește de atitudinea eronată (poate ar fi trebuit să am curajul de a scrie „atitudinea perversă“, cum aveam iniţial de gând) de a-i trimite pe copii să trăiască
viața pe care părinții nu și-au permis-o, nu au știut sau nu au putut să o trăiască.
Pentru a ne complica sarcina, există unele lucruri care, pur și simplu, nu se pot explica și nici nu se pot arăta pe de-a-ntregul, lucruri pe care fiecare trebuie să le descopere, să le proceseze și să le depășească singur. În aceste cazuri, noi, părinții, putem numai să dăm unele idei, să avertizăm despre existența unor pericole, să avem grijă de mediul de comunicare familială și să povestim propria experiență. (Să spunem, în trecere, că drumul spiritual aparține acestui grup de învățăminte.)
Indubitabil este că, în sens strict, noi, părinții, suntem răspunzători de tot ceea ce facem și nu facem cu copiii noștri, deși nu răspundem în totalitate de rezultate. Eu nu sunt un bun exemplu, dar permite-mi să îți împărtășesc o experiență, chiar dacă doar ca mărturie.
În Argentina, permisul de conducere se poate solicita imediat după
împlinirea vârstei de 18 ani. Când fiul meu avea 17 ani, „știa“ să conducă
destul de bine. Învățase puțin cu mine, încă un pic cu prietenii și ceva mai mult cu mama lui. Era clar pentru toți că, atunci când avea să obțină
permisul, aveam să-i împrumut mașina mea și, la un moment dat, urma să-i cumpăr una proprie. Într-o seară, cu șase luni înainte de a împlini 18 ani, a început să insiste să îi lăsăm mașina.
Iar eu îi răspundeam:
– Dacă îți place să conduci, nu mă deranjează să o faci, cu condiția să mergi pe străduțele din spatele parcului, unde nu e trafic și cu mine în dreapta.
Dar nu poți pleca sin gur cu mașina; pentru asta ai nevoie de permis de conducere și încă nu îl poți obține.
Fiul meu îmi răspundea:
– Toți prietenii mei fac asta.
Eu știam că așa stăteau lucrurile și îi răspundeam:
– Dar prietenii tăi nu sunt copiii mei, prietenii tăi pot face tot ce părinții le permit sau vor, dar tu nu poți pentru că nu îți dau voie și pentru că e nevoie de permis de conducere ca să conduci o mașină, iar tu nu ai. Și fii atent că
spun O mașină, și nu mașina MEA. Nu poți conduce NICI O mașină până
când nu obţii carnetul.
Fiul meu insista:
– Mă lipsești de o posibilitate și, în plus, mă faci să pic de prost în fața prietenilor.
Iar eu îi răspundeam:
– Poate că ai dreptate. Înțeleg, dar nu voi ceda în chestiunea asta.
Atunci el mă întreba:
– Și ce argumente ai?
Iar eu îi răspundeam de fiecare dată mai mult sau mai puțin același lucru:
– Eu sunt tatăl tău și cred că așa e cel mai bine pentru tine. Și că în acest caz și în aproape toate subiectele referitoare la permisiuni, tu și cu mine nu suntem egali – dacă ne punem de acord, facem ce spui tu, și dacă nu ne punem de acord, facem ce spun eu.
În fața acestei explicații, fiul meu mi-a aruncat în faţă:
– Ești un tiran!
La care eu am adăugat:
– Tot ce se poate. Se spune că există alte vieți, așa că îți doresc tot ce e mai bun pentru următoarea ta viață, mai ales în ceea ce privește viitorul tău tată.
Până atunci, în viaţa asta, eu sunt tatăl tău și, în această privinţă, eu decid ce poţi face și ce nu. Și nu poți conduce fără permis.
Fiul meu s-a supărat foarte tare pe mine pentru această întâmplare.
Poate mă înșelam. Poate un tată mai echilibrat ar fi găsit o explicație pe care el să o poată înțelege, dar am făcut tot ce se putea mai bine. Eu răspundeam și asta era ce am crezut că trebuie să fac. Era responsabilitatea mea și nu am vrut să negociez pe această temă.
Au trecut mulți ani. El este deja tată, și poate azi privește altfel acea întâmplare. Poate (nu cred) amândoi ar trebui să așteptăm puțin mai mult, poate până în momentul în care nepotul meu îi va cere mașina.
Părinții (cel puțin cei care păstrează un minimum de sănătate mentală) doresc întotdeauna și încearcă tot ce este mai bun pentru copiii lor, ceea ce, așa cum este evident, nu înseamnă întotdeauna „să faci ce vor ei“. Fie că ne place, fie că nu, educația nu e demagogie, și nici democrație nu este.
Și deși este evident că noi, părinții, nu suntem infailibili, se poate demonstra și că nu e necesar să fim. Cheia este să fii mereu atent și interesat, asumându-ți rolul care îi revine fiecăruia; aceasta ar trebui să fie suficient pentru a nimeri ținta de multe ori și a greși de puține ori, mai ales în domeniile fundamentale. În celelalte, ne putem permite ceva mai multe erori; până la urmă, am văzut de prea multe ori la cabinet cum unele greșeli ale părinților sfârșesc prin a fi mai mult decât pozitive, ajutându-i pe copiii noștri în dificila artă de a înfrunta greutăţile vieţii.
Noi, părinții, nu trebuie să uităm că educația este o însă mânțare și că
fructele se culeg în timp. În majoritatea cazurilor, copiii noștri vor trebui să
treacă prin multe încercări înainte de a putea culege fructele ieșite din
sămânța pe care am plantat-o și pe care am fertilizat-o când erau copii.
Majoritatea acestor fructe vor ajunge în mâinile lor la un moment dat; altele, iremediabil, atunci când noi nu vom mai fi.
