întreb de ce-o fi a ș a…
La aceasta se referă ideea slujirii, înțelegerii, dispoziției, compasiunii și sensibilității pentru a putea răspunde nevoilor aproapelui.
Să le arătăm o cale celor care ne urmează
Acesta este un angajament inevitabil, dar departe de a fi simplu.
Chiar și cu copiii noștri, cum să-i educăm fără să-i umplem de frici și fără
să le ascundem adevărul?
Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundem noi, părinții, și cât mai curând posibil.
Acum câțiva ani, când mi-am prezentat romanul Candidatul și vorbind despre lege și lacunele acesteia, cineva mi-a spus că romanul preferat în sondaje, în sudul Statelor Unite, era… Să ucizi o pasăre cântătoare de scriitoarea americană Harper Lee.
Eu, care nu auzisem niciodată de acest roman, m-am apucat să-l caut și să-l citesc cu multă plăcere.
…Să ucizi o pasăre cântătoare a fost publicat în 1960 ș i i-a adus autoarei nu numai premiul Pulitzer ș i aprecierea criticilor din ț ara sa, ci ș i contractul pentru realizarea unui film de succes ș i premiat.
Cu acţiunea plasată într-o localitate din Alabama, în timpul Marii Crize Economice din anii 1930, romanul se centrează în jurul vieții lui Atticus Finch, un avocat căruia un judecător îi cere să apere un bărbat de culoare acuzat că a violat o femeie albă.
Finch acceptă cazul, dar acest lucru îi atrage respingerea unei mari părți dintre vecinii săi, care îl acuză că ar fi „apărător al negrilor“.
Respins de toți, avocatul le interzice copiilor săi să asiste la procesul crud; dorește să îi apere de durerea și suferința de a-și vedea tatăl în această
situație și de a cunoaște inutil cruzimea oamenilor din localitate.
Romanul este o mare pledoarie antirasistă și fie și numai din acest motiv merită citit, dar în momentul în care am citit cartea, cel mai mult m-a impresionat nu intriga juridică, nici denunțarea sistemului juridic din Statele Unite, ci modul în care avocatul vorbește cu cei doi copii ai săi despre situația din sat și despre dilema sa în ceea ce pri vește modul de a-i educa.
La final, Finch îi spune celui mai bun prieten al său:
„Mi-ar plăcea, ca tuturor taților, bănuiesc, ca acești copii ai mei să trăiască
într-o lume în care să nu existe lucruri rele… Dar nu pot nega că lucrurile rele există, și atunci este răspunderea noastră să-i pregătim pentru ca, atunci când vor fi adulți, să știe cum să le înfrunte. A nega existența acestora ar fi nefast pentru viitorul lor, pentru că realitatea vieții nu le arată întotdeauna fața sa cea mai binevoitoare și miloasă.“
Evident, tentația de a nega în fața copiilor noștri exis tența unor realități înspăimântătoare e mare; de a ascunde de ochii și urechile lor asasinatele, războaiele, terorismul, sărăcia, violența gratuită… Și deși, prostește, am dori acest lucru, știm că este imposibil; oricât am nega-o (așa cum ne avertizează Finch), realitatea își impune întotdeauna adevărul.
Poate din acest motiv, nimeni care este în toate mințile nu ar putea susține cu seriozitate, de exemplu, că cel mai bun mod de a-i ține pe copiii noștri departe de droguri este „să nu vorbim niciodată despre ele“. Această
atitudine nu ar face altceva decât să-i predea ca pe niște victime naive primului nemernic care le apare în cale și le oferă „o călătorie magică“.
Și mă opresc la acest exemplu pentru că tema drogurilor este poate cea mai urgentă și dramatică dintre toate. În acest caz, ca și în altele, nu merită să
amânăm conversația până când va veni cel mai bun moment pentru a discuta, deoarece s-ar putea să nu vină niciodată. Momentul oportun este atunci când apare necesitatea, când apare problema, când pur și simplu se ivește subiectul. Cu drogurile nu funcțio nează teoria conform căreia timpul este un mare învățător, deoarece, și dacă ar fi astfel, acest învățător își tot omoară discipolii pe drum.
Părinții care își protejează copiii de toate problemele, de toate frustrările, de orice veste tulburătoare construiesc pentru aceștia, în cel mai bun dintre cazuri, o copilărie foarte fericită și o viață adultă foarte nefericită. Oricât ne-am strădui să parăm loviturile în locul lor, va sosi un moment în care nu vom mai fi aici pentru a-i proteja.
Ar fi minunat să acceptăm plini de curaj că lumea în care vor trăi va fi destul de diferită și că instrumentele pe care am putea să le oferim pentru a se apăra nu vor fi niciodată suficiente. Numai în acest mod vom putea să-i învă țăm să-și pregătească singuri instrumentele necesare.
Familia ca pregătire pentru salt
Am spus întotdeauna că educaţia înseamnă să construim o trambulină care să le permită copiilor noștri să calce pe ea cu pași fermi și lipsiți de teamă, pentru a face saltul în piscina vieții lor adulte.
Această trambulină se sprijină pe patru piloni, iar de soliditatea acestora depinde ca sportivii care o parcurg să nu se rănească înainte de a sări.
Cei patru piloni ai trambulinei sunt:
1.Iubirea, înțelegând prin aceasta iubirea dintre părinți, iubirea lor pentru copii și iubirea fraților între ei;
2.O bună doză de apreciere și stimă de sine, de recu noaș tere, care să
implice aprecierea reciprocă a părinților, a copiilor faţă de părinți (și invers) și a copiilor între ei. În definitiv, o educație bazată pe respectul reciproc. („Ne bucură că ești fiul sau fiica noastră și ne place această
familie așa cum este, cu defecte și calităţi.“)
3.Existența regulilor, care nu trebuie să fie rigide, ci clare. („Putem face excepții în fiecare zi, dar regulile trebuie respectate.“) 4.O legătură sinceră și de încredere, care să includă prezența efectivă și consecventă a părinților. („Nu ești obligat să-mi povestești, dar atunci când vrei să o faci, sunt dispus să te ascult.“)
Fără să mă întorc mult în timp, ci doar gândindu-mă cum a fost educația părinților noștri și cum este educația copiilor noștri, putem vedea că am trecut de la o extremă la alta în mai puțin de câteva decenii.
Astăzi știm că educația este fermitate și afecțiune.
Înveți să gătești gătind, înveți să fii părinte fiind părinte. Nu este o veste bună pentru copiii mai mari, dar este adevărat.
Psihiatria demonstrează cu statistici clare o incidență mai mare a semnelor și simptomelor nevrotice la copiii unici (cu asta nu vreau să spun că toți copiii unici au probleme, ci că, statistic, ei sunt cei care au cele mai multe probleme). Informația pare indiscutabilă atunci când, revizuind aceleași statistici în familiile cu mai mulți copii, fraţii mai mari (cei care la un moment dat au fost copii unici și „la cheremul“ unor părinți fără
experiență) par a fi cei mai complicați.
Dintr-un punct de vedere psihologic, copiii noștri, inclusiv cei adoptivi, sunt o parte din noi, o prelungire a ființei noastre, și asta explică de la sine iubirea necondiționată a tatălui sau a mamei pentru copiii săi. (Nu e nevoie să precizăm că noi, în schimb, nu suntem o prelungire a acestora.) Obiectivul unui părinte este să reușească să vadă cum îl depășesc copiii.
